Fotografii care-ți arată de ce n-o să înțelegi niciodată arta din România, deși o faci zilnic

Fotografia a devenit mai obișnuită decât respiratul pentru românul de rând. E plin netul de selfie-uri făcute în lanuri de rapiță, unele cu rezultate tragice, iar fiecare dintre noi se simte fotograf când trage aceleași peisaje clișeizate din city break-uri și excursii în străinătate.

Pentru mulți dintre noi a devenit mult mai important modul în care ies pozele de la un eveniment decât cum a fost evenimentul în sine. Și asta spune ceva despre relația românului cu arta.

Da, artă. E un cuvânt care provoacă strâmbături din partea majorității oamenilor, mai ales dacă nu e asociat doar cu Eminescu, Grigorescu sau Brâncuși. E la modă pentru dârlăul generic să înjure arta modernă, ceea ce mereu mi s-a părut extrem de ironic. Oamenii se plâng de cât de căcăcioasă e arta zilelor noastre, fără să-și dea seama că ei fac acea artă zilnic.

Când vezi o gașcă de adolescente cum se chinuie pedante să aranjeze un selfie cu filtrul potrivit de Instagram sau când vezi vreun șmenar la sală care să se chinuie să-și prindă abdominalii în cadrul perfect, ca să nu pară gras, îți dai seama că toți au devenit artiști într-un fel sau altul. Că depun un efort creativ pentru a transmite un mesaj sau a crea un produs estetic.

În același timp, faptul că o formă de artă precum fotografia a devenit atât de accesibilă tuturor a dus și la o scădere a calității și a modului în care e percepută. D-aia mi-a plăcut mult proiectul fotografului brașovean Horia Petrașcu, „Horia Petrașcu looking at stuff", care a venit ca o critică socială la adresa condiției actuale a artei din România. A dezbinării elitiste care domină în cultura asta pe diverse straturi.

Am vorbit puțin cu Horia ca să aflu ce mesaj vrea să transmită prin cartea asta cu poze în care el se holbează la diverse lucruri. VICE: Cum ți-a venit ideea să faci cartea „Horia Petrașcu looking at stuff"?
Horia Petrașcu: Acum vreo doi ani, am început să rog prietenii să imi facă poze în timp ce mă uitam la chestii după ce am descoperit site-ul kimjongunlookingatthings. M-am decis să fac un proiect pentru mine, despre mine.

Sunt foarte riguros când folosesc camera foto și am vrut să aflu ce se întâmplă când las pe altcineva să facă fotografiile în locul meu, în timp ce eu mă uit la chestii care îmi atrag atenția.

Care e mesajul ei?
Cu toții facem mult prea multe poze, toți suntem fotografi. Ar trebui să ne bucurăm de viață și să trăim unele experiențe în loc să „imortalizăm" tot ce vedem, de la mâncare la pisici, căței și alte chestii din viața de zi cu zi pe care insistăm să le împărtășim pe net. Am adunat vreo sută de poze și am vrut să fac ceva cu ele. Am făcut prima versiune a cărții și am început să mă joc cu ea. Până să ajung la varianta finală am arătat cartea câtorva prieteni, cu sau fară legaturi cu artele, și pot să zic că design-ul le aparține lor la fel de mult pe cât îmi aparține mie.

Care sunt cele mai mari probleme ale lumii artei contemporane de la noi pe care ai vrut să le critici prin cartea și prin performance-ul de la lansarea cărții?
„Horia Petrașcu looking at stuff" este o observație la adresa societății în care trăim iar performance-ul face trimitere la comunitatea dezbinată a artiștilor din România. Cred că doar dacă lucrăm împreună putem să facem ceva și să ieșim din anonimat. Avem artiști excepționali despre care majoritatea românilor nu știu absolut nimic, dar sunt apreciați în ale țări. Dacă vom colabora, România o să devină o piață de consum pentru arta contemporană. Până atunci, fiecare pe cont propriu. Câțiva reușesc, mulți se pierd pe drum și toți ne plângem ca nu avem cultură și că importăm toate prostiile.

Ce reacții ai primit după vernisaj?
Cei care au văzut cartea au zâmbit sau au râs. Aceasta este reacția pe care doream să o provoc. Cartea este o ironie, dar nu doar la adresa societății sau a artiștilor ci, în primul rând, la adresa mea. Este despre Horia Petrașcu care nu prea înțelege ce se întâmplă în jurul său, deși încearcă să facă asta.

Vernisajul a fost un performance în timpul căruia puteai să îl vezi pe Horia Petrașcu cum se uită la cartea „Horia Petrașcu looking at stuff". M-a fascinat cacofonia asta și am vrut să o transmit vizual. Am colaborat cu grupul Oedip Piaf, pentru că știam că ei pot să aducă ceva în plus acestui spectacol. Ei fac muzică experimentală, ciudată și stridentă. Poate sunt greu digerabili dar, la fel ca și mine, se joacă cu ideile și extremele și încearcă noi abordări, explorează. Eu am venit cu ideea, ei au contribuit cu muzica si am regizat împreuna spectacolul. A fost o colaborare din care am învățat foarte multe.

Se poate cumpăra pe bune sau rămâne doar o critică socială pentru toată lumea?
Intenționez să pun fotografiile pe site-ul meu împreună cu descrierea proiectului. Din punctul meu de vedere orice produs artistic trebuie să ajungă la publicul larg. Arta nu îi aparține artistului ci umanității și nu are rost dacă se adresează unui public limitat.