Interviu cu solistul trupei Travka

Numele trupei nu-i o combinaţie absurdă de Travis şi Kafka, ci vine din rusă şi înseamnă „ierbuşoară”.

|
24 mai 2012, 2:00pm

George în ton cu vremea ploioasă de-afară.

I-am descoperit pe Travka aproape de începuturile lor, prin 2003, în calitate de consumator entuziast de muzică live şi tânăr realizator radio, dornic să susţină outsider-ii muzicii autohtone. Am aflat că numele lor nu-i o combinaţie absurdă de Travis şi Kafka, ci vine din rusă şi înseamnă „ierbuşoară”. Deşi era un act de curaj să-ţi iei nume de drog în România de început de secol XXI, pe mine mai mult m-a impresionat atitudinea lor şi aerul de autenticitate pe care băieţii îl respirau. Fie vorba între noi, cântau încă destul de prost pe atunci, dar erau indicii clare că vor progresa rapid, ceea ce s-a şi întâmplat.

În prezent, băieţii lucrează cu maximă intensitate la cel de al treilea album, cu care vor să-şi fericicească fanii cât de curând. Sperăm că va fi liber la download, ca și precedentul, Vreau să simt Praga, apărut sub licenţă Creative Commons. Un gest avantgardist, care se petrecea aproape simultan cu faimosul experiment In Rainbows, din 2007, al celor de la Radiohead. Şi sigur nu au stat la băute pe vremea aia cu confraţii lor britanici, ca să le fure ideile. Gestul are și mai multă atitudine în prezent, dacă te gândeşti la toată tevatura asta cu ACTA.

Fără a minimaliza în nici un fel meritele instrumentiştilor, trebuie să spun că George Gâdei, vocalistul, poetul și actorul afuncționat mereu pe post de locomotivă, evident, aşa cum fac toţi frontman-ii adevăraţi. Chiar şi pe mine, ca heterosexual convins, m-a fascinat mereu individul, aşa că ce să mai zic de puştoaicele din public.

Cum în această seară băieții aniversează zece ani glorioşi de sex, drugs & roll made in Romania, printr-un mega-concert la Silver Church, m-am întâlnit cu George să-l iau la întrebări, iar el mi-a răspuns cu o francheţe ce-i va cuceri şi pe cei care nu prea se omoară după Travka.

VICE: V-aţi dat seama la început că sunteţi prima trupă românească cu nume de drog?

George Gâdei: Nu a fost intenţionat. În prima fază mă gândeam la iarbă, iarba salbatică în limba română, dar pur şi simplu nu suna. Mi-a plăcut cum se aude în rusă Travka. M-a cucerit din prima numele ierbii în această formă fonetică. 

În ce măsură vă identificaţi ca mesaj artistic cu travka propriu zisă? A jucat ea un rol important în procesul de creaţie în ăştia zece ani de când cântaţi?

Am respirat-o, am fumat-o şi am cântat-o, dar versurile melodiilor noastre le-am scris în mare parte treaz, pe drum, pe câte un colţ de hârtie ruptă din vreun caiet. Un nume te formează uneori. Dacă nu prin ochii lumii care are cu ce să te identifice, atunci prin propria ta viziune asupra vieţii într-o trupă rock cu numele Travka. Am reuşit să-l purtăm zece ani… Este un nume puternic care schimbă lumea ici-colo (aici şi încoace).

De unde afinitatea asta a ta pentru cultura rusă? Se leagă cumva şi de faptul că în anii ’90 studenţii de peste Prut au fost între primii care au adus iarba şi la noi?

Nu pot spune că am intrat în marea cultură rusă doar pentru că i-am citit pe Dostoievski şi pe Bulgakov, ori cântând câteva piese de Vladimir Vysotsky, contactul cu viaţa lor fiind o întamplare dictată de graniţe şi împrejurări imediate. Primele mele întâlniri cu studenţi basarabeni au fost prin ‘97 şi, într-adevăr, atunci am tras primele mele două fumuri de iarbă, dar nu pot să zic că a fost un moment istoric, cât mai degrabă un schimb cultural româno-ucraineano-cazacesco-basarabean.

Cum vezi treaba despre cultura ierbii şi a drogurilor în general, la români? Primele generaţii de stoners din State sunt de mult oale şi ulcele. La noi de abia în perioada din urmă se mişcă ceva, mulţumită puştimii.

Mai toţi idolii noştri din adolescenţă şi predecesorii lor se drogau în toate felurile. Generaţii întregi au fost educate de nişte drogaţi pe amfetamine. Unii dintre ei au murit, alţii şi-au schimbat atitudinea, alţii s-au maturizat şi au făcut muzică. Oricum, până nu treci, degeaba vorbeşti. Unii suntem mai mici, alţii mai deştepţi. În România puştimea este pe produse farmaceutice, cum ar fi fortral, regenon, tusin, ketamină, iar în ultimii ani e devastată de prafuri legale. Poate că-i bine, or să ajungă mai repede bătrâni, să-şi ia de-o grijă. În rest, clubberii sunt pe coca şi ecstasy sau orice alt praf care le dă mai multă încredere în ei. „Cunoscătorii” iau LSD şi ciuperci. Cât despre iarbă, toţi fumează când au ocazia. De cultura ierbii zici? Bunicii noştrii consumau cânepă, le făcea viaţa un pic mai drăgălaşă.

Da, cel puţin prin zona Moldovei. E un articol şi în Vice despre asta… Te-ai gândit vreodată să te raliezi la vreo mişcare d-asta militantă, pentru legalizarea ierbii sau ceva de genul?

Nu prea. Sunt destui rastamani mioritici care-şi doresc asta şi care ar vrea să legalizeze ceva, chiar şi drogurile legale. Sunt pentru legalizarea ierbii, fiecare concert Travka fiind un prilej de a legaliza un sentiment ori un gând. Legalizat-legalizat… sună atât de birocratic… Acum vreo trei săptămâni mi-au furat hoţii actele la Constanţa, în timp ce făceam probe de sunet pentru un concert. De atunci sunt în ilegalitate, pentru că mi-a fost silă şi lene să mă legalizez la Poliţia Română.

Cum se împacă Travka cu alte droguri? Dar cu bătrânul, demodatul, dar totuşi omniprezentul alcool? Ai un vers foarte mişto, ceva cu „a iubi e îngeresc, dar capul de beţie mă doare”.

Travka se împacă cu orice, cu oricine, în orice anotimp. Se împacă şi cu proştii, şi cu destepţii. Nu prea se împacă cu cei ascunşi în ei de ei înşişi, dar nu întotdeauna trebuie insistat. Totul e să-ţi cunoşti limita, dacă nu eşti un sac fără fund… Cu drogurile şi alcoolul nu-i de glumit, mai ales când le combini. E o vorbă, dacă te plimbi prea mult prin faţa frizeriei ai să te trezeşti într-o zi şi tuns şi bărbierit. Nu mai cânt piesa aia în concerte, pentru că-mi pare aiurea să-ţi plângi de milă.

Cum preferi să te urci pe scenă? Îţi dai cu ceva în cap înainte sau e mai bine „clean”?

Cel mai bine e să te urci treaz. Mai aveam obiceiul să urc fumat, dar cel mai bine acum e să fii treaz acolo, pentru că astfel rişti să te repeţi, să-ţi mănânci un pic coada. Sau poate că cel mai bine e să urci pe scenă cum vrei tu, pe scenă totul este permis.

Te-ai vedea vreodată incapabil să apari în faţa publicului, la ora concertului, cum li s-a mai întâmplat unora? Sau mizezi pe simţul tău de prevedere?

Se întâmplă uneori să fiu atât de deprimat de oraşul şi oamenii cărora le cânt încât simt că nu o duci până la capăt, dar m-am descurcat până la urmă. Mai rău e când nu poţi cânta din cauza ta. Odată, în Silver Church mă durea atât de tare o măsea încât am luat un algocalmin şi patru pastile de ketonal. Dar nu voia decât să doară, aşa că am calmat-o cu zece minute înainte de a urca pe scenă, cu 200 de Stalinskaya. Am scos-o la capăt.

Travka e printre cele mai populare trupe romanesti de rock alternativ. Faceţi adesea săli pline pe unde cântaţi. Te simţi cumva rockstar (măcar într-o anumită masură)? Sau preferi să te consideri doar artist?

Mereu mă amuz cu denumirea asta, „rockstar”. O folosesc uneori pentru amuzamentul unora care chiar mă iau în serios când mă autodenumesc aşa. Nici „roacher” nu mă consider, nici artist. Tind să cred că o să ies din aceste denumiri, care nu au decât tendinţa de a te localiza cumva pentru liniştea altcuiva, în niciun caz a ta. Când am avut pauza de doi ani, m-am detaşat şi am văzut lucrurile lucid. Trăiam următoarea experienţă atunci când mă întâlneam cu vechi cunoştinţe, cunoştinte din perioada Travka: le observam o oarecare stare de frivolitate şi panică. De ce? Pentru că dacă până atunci eram George de la Travka, acum nu ştiau cu ce să mă identifice. Nu aveam nici serviciu, nici nu cântam, nici bancuri nu spuneam. Mai degrabă eram pentru ei un pericol social decât ceva care sa-i liniştească în prezenţa mea. În perioada aia cred că am aflat spre ce tind că sunt. Şi nu, clar nu sunt „roacher” ori artist.

Îmi amintesc de o scenă din filmul The Doors, în care Morrison spune ceva de genul „they want my dick, not my words”, referindu-se la numeroasele lui admiratoare. Te identifici cumva cu afirmaţia lui?

Mi s-a întâmplat să observ în timp că lumea vine uneori la concerte strict pentru împerechere, nu cu mine, ci mai degrabă cu altcineva prin mine. Dar până la urmă e tot aia. Câteodată pare de-a dreptul greţos cu toată sexualitatea aia în aer, destul de ameţitoare uneori chiar şi pentru o trupă underground ca Travka. Fiecare îşi ia ce-i trebuie şi pleacă mai departe.

Se poate vorbi despre groupies în cazul vostru? Sunt gagici care vă urmăresc constant pe unde cântaţi cu scopul mai mult sau mai puţin declarat ca să şi-o tragă cu vreunul din formaţie?

Nu se poate vorbi despre groupies. Dar uneori sunt oportunităţi pentru a-ţi satisface toate poftele porno. Dar când sunt pe cale de-a se întâmpla îţi dai seama că nu asta e ce ţi-ai dorit. Acum vorbesc de mine, nu ştiu ce fac ceilalţi băieţi din trupă. De multe ori ni se întâmplă ca după concerte să stăm toţi cinci la o măsuţă, ca nişte vrabiuţe cuminţi asteptând ca ceva să se întâmple. E o stare post-concert, de freamăt şi agitaţie. De multe ori mă mai trezesc cu câte o tipă care are chef de filozofie, dar care nici măcar nu mă mai plictiseşte, că o las să vorbească singură şi mă îndrept spre ieşire.

Ţi s-a întâmplat vreodată să fi hărţuit de vreo admiratoare?

Da, mi s-a întâmplat. Nu-i deloc plăcut să te pierzi în patima cuiva.

Cum preferi să-ţi petreci timpul după concerte? La un afterparty grandios, cu droguri, băutură şi sex în grup sau să te retragi frumos în intimitate, să mângâi o femeie sau eventual să citeşti o carte până adormi?

De fiecare dată e altfel, dar la un moment dat îţi dai seama că lucrurile se repetă, e un paradox aici. Tocmai de asta prefer intimitatea, lângă o femeie, lângă un câine, lângă o carte, important e sa fie linişte. Linişte bună.

Pe travka.ro nu apare nimic altceva decât un fel de poveste al naibii de erotică. Citez: „Nuam aripi, am falus”. Există vreo muză pentru povestea asta sau e vorba despre feminitate în general?

Există vreo trei muze care fac acea poveste aproape completă.

Cum te imaginezi la vârsta senectuţii? O să fii un rochist bătrân, dar încă verde, care se ţine în continuare de gagici şi droguri? Sau un pensionar sictirit, care urlă la nepoţi ca să dea muzica mai încet? Sau preferi să dai colţu’ până să ajungi acolo?

Încerc sa mă văd mai mult acum. Nu cred în trecutul trecut ori viitorul viitor. Proiecţiile ori nostalgia de lungă durată nu aduc lucruri bune. Viitorul nu e domeniul meu, încerc să văd ce fac azi ca să-mi înţeleg ziua şi noaptea. 

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE