Să creăm o utopie de roşcate

Fiind roşcată şi cu pistrui am fost persecutată toată viaţa de tot felul de nenorociţi. Aşa că atunci când am aflat că artista Anthea Pokroy a organizat o expoziţie numită I collect gingers, am crezut c-am dat în final de cineva care înţelege ce înseamnă să fii urâtă pentru pigmentul părului. Până acum Anthea a „colecţionat” peste 500 de roşcaţi şi roşcate, fotografiindu-i cu umerii goi pe un fundal neutru. Ea a păstrat şi o mostră de păr de la fiecare dintre roşcovani. Nu-mi dau seama de ce, dar presupun că Anthea, care vrea să creeze o „utopie a roşcaţilor,”  nu are decât cele mai nobile intenţii pentru a avansa cauza noastră.

Am sunat artista sud-africană ca să aflu mai multe despre expoziţia ei şi să discutăm despre cum modul în care sunt trataţi roşcaţii în zilele noastre se aseamănă cu Holocaustul şi Apartheidul. Evident e şi ea roşcată.

Anthea, împreună cu o parte din „colecţia ei"

VICE: Bună Anthea, a/s/l?
Anthea Pokroy: M-am născut în Johannesburg şi am terminat Artele la Universitatea din Witwatersrand. Ca artistă lucrez în general cu fotografii, dar şi cu videouri, instalaţii şi artă perfomativă.

Tare. Cum ai ajuns să fotografiezi roşcaţi?
Ca artistă şi fotografă am fost mereu fascinată de paleta cromatică superbă şi romantică a roşcatelor. Fiind roşcată s-ar putea să fi avut o urmă de vanitate şi o nevoie de a-mi explora identitatea. După primul shooting cu şapte roşcaţi am realizat că există un puternic simţ al comunităţii şi că majoritatea roşcaţilor au trecut prin nişte experienţe colective asemănătoare.

Ce întrebări ţi-ai pus după ce-ai realizat asta?
Ce defineşte un grup de oameni, o rasă, o naţiune, o comunitate? E ceva genetic, o experienţă comună, trăsăturile fizice sau chiar o traumă comună? Am cercetat mai multe sisteme de clasificare, de includere şi excludere. Exemplele evidente sunt cele ale Apartheidului sud-african şi ale Holocaustului, dar şi existenţa ştiinţei eugeniei. În aceste cazuri misiunea principală este puritatea rasială sub pretextul unei rase superioare „necontaminată.”

Aşadar faptul în sine de a fi roşcat nu prea e relevant.
Eu simt că această nuanţă roşie ţine locul oricărui alt lucru, oricărei distincţii dintre oameni: poate fi alb, negru, evreu. E vorba despre acele lucruri care poate fi înlocuită cu orice, acele lucruri prin care clasificăm alţi oameni şi acele lucruri care ne fac să ne simţim asemănători sau diferiţi de cei din jur.

Corect. Deci la fel de bine ai fi putut face un proiect despre pistrui.
Am ales roşcaţii pentru că şi eu sunt roşcată şi mi se pare că îmi permit să vorbesc despre propria mea „categorie.” Nu vreau să vorbesc pentru alţii. De-asta lucrez cu roşcaţii, oameni care sunt asemănători genetic, şi mă joc cu ideea unei lumi în care cu toţii am avea aceeaşi culoare, aceeaşi „rasă.” Imaginaţia mi-a luat-o înainte şi-am creat o utopie a roşcaţilor.

Care e faza cu  Manifestul Roşcaţilor de pe blogul tău?Chiar visezi la o utopie în care un grup de roşcaţi sunt rasa supremă?
Manifestul Roşcaţilor e un text satiric care face referinţă la sistemele opresive din trecut care visau la o utopie cu o singură rasă. Textul e umoristic şi ridicol, dar el are şi rolul de a ne face să ne simţim nesiguri şi neconfortabili.

De unde ai găsit roşcaţii?
Primii 100 de subiecţi i-am găsit prin baruri, cluburi, magazine, săli de aşteptare şi pe stradă. După ce s-a dus vorba-n târg mi s-au alăturat şi alţi „misionari” care au vânat roşcaţi pentru mine. Deja vin oameni la mine ca să fie şi ei parte din această colecţie de elită. Am o listă de aşteptare de peste 500 de oameni din jurul Africii de Sud şi din alte părţi ale lumii, care încă aşteaptă să fie colecţionaţi. Mi-am crescut reţeaua la nivel internaţional după ce am mers la Ziua Roşcaţilordin Olanda în septembrie, unde am fotografiat roşcaţi şi roşcate din jurul lumii.

Cum crezi că faptul că eşti roşcată ţi-a afectat modul în care priveşti prejudecăţile?
Prejudecăţile prin care am trecut au fost slabe în comparaţie cu ce mi-au spus unii dintre cei pe care i-am fotografiat. Am fost poreclită „Morcoveaţă.” M-am simţit mereu urâtă pentru că aveam părul roşu şi pielea palidă. Idealul occidental de frumuseţe e pielea bronzată şi părul blond sau şaten. Majoritatea oamenilor cu care am vorbit au fost batjocoriţi în copilărie şi adolescenţă. Mulţi şi-au vopsit părul ca să ascundă faptul că s-au născut roşcaţi.

De ce sunt toţi atât de răutăcioşi cu noi?
Cred că asta se întâmplă pentru că e natura umană să vedem diferenţe şi să-i transformăm pe semenii noştri în „ceilalţi.” Avem o istorie grea de homofobie, rasism şi antisemitism, iar acele „ism-uri” au devenit subiecte tabu. Nu se vorbeşte despre ele lejer. Sunt considerate infracţiuni pe bază de discriminare.

Aşadar noi continuăm să găsim moduri noi de a fi de căcat unii cu alţii.
Am discriminat pe baza culorii pielii, a religiei, a culturii şi a preferinţelor sexuale. Ce ne-a mai rămas? Culoarea părului. Roşcaţii sunt singurul grup din istorie care a fost discriminat pe baza culorii părului. Roşcatismul este ultima formă acceptată de prejudecată. Totuşi culoarea părului, la fel ca cea a pielii e doar o problemă de pigmentare şi genetică. Amândouă par baze ridicole pentru a te delimita de alţii şi a te simţi superior sau inferior lor. Ţi-e teamă de un genocid al roşcaţilor?
Nu spun că putem egala prejudecăţile prin care trec roşcaţii cu alte forme de bigotism din istorie, care au sfârşit prin apartheid sau genocid. Repet, culoarea roşu ţine locul unei nevoi de diferenţiere şi discriminare a speciei. Ok, nu mă mai simt insultată. Mersi, Anthea!

Traducere: Mihai Popescu