​Am mâncat resturi din gunoaie timp de o săptămână ca să înțeleg cum trăiește un homles

Căutatul prin gunoaie – mai ales dacă ești bărbos și scrii poezii groaznice la o mașină de scris - e considerat un obicei penal rezervat labagiilor. Mi se pare ciudat: doar e un mod sustenabil de a mânca gratis.

M-am apucat să caut prin gunoaie în 2013. Pe atunci mi se părea o idee hipsterească și cool. Dar, în câțiva ani, în Melbourne cel puțin, a ajuns un curent demodat.

Nu știu de ce s-au schimbat lucrurile. N-am luat niciodată decizia clară de a renunța la chestia asta. Pur și simplu n-am mai avut timp s-o mai fac, pentru că eram prea ocupat cu munca. Obiceiul mi-a ieșit din memorie și l-am înlocuit cu un regim tailandez ieftin de la fast-food-urile din cartier.

Dar cum de a devenit atât de nasol să mănânci din gunoi? Am hotărât să revin la rădăcini ca să aflu răspunsul la această întrebare: voi petrece o săptămână căutând din nou prin gunoaie.

Experiența din trecut m-a învățat că nu e un moment bun să cauți prin gunoaie luni dimineața. Te hărțuiesc muncitorii de pe șantier, se holbează trecătorii la tine. Din acest motiv, am ieșit la vânătoare duminică seara.

A fost ușor să găsesc niște fructe și legume în spatele supermarketului local. Nu își închid niciodată tomberonul cu lacăt și nu au garduri. Am găsit și multă brânză.

Toate lucrurile sigilate le-am găsit pe o stradă lângă casa mea, printre niște mobilă veche lăsată pe trotuar. Mai erau pe-acolo și produse de curățat și un album foto, așa că am presupus că provin dintr-o casă unde locuia cineva care a murit de curând. Nu mă gândeam că o să mănânc mâncarea unui mort, dar iată-mă. La micul dejun, am mâncat fructe, musli și un nes instant care a avut gust de noroi.

Deși termenul de dumpster dive (căutător în gunoi) e folosit din 1973, a fost popularizat de un tip pe nume Lars Eighner. În 1990, după ce a trăit pe străzi doi ani, a scris un articol pentru revista literară americană Threepenny Review, în care lăuda conținutul tomberoanelor, dar menționa și că e un obicei stigmatizat.

Lars a fost un tip educat care a rămas pe drumuri, deci povestea lui e foarte diferită de a mea. Pentru mine e doar o opțiune să caut prin gunoaie ; pentru el era o necesitate. Cred că asta îi enervează pe oameni la căutătorii în gunoi. Nimănui nu-i place un răsfățat de soartă care se dă sărac.

La micul dejun (fructe, musli și nesul ăla de căcat), am citit din nou Manifestul omului care trăiește fără bani. A fost scris de Warren Oakes, fost toboșar la trupa Against Me! Și a fost publicată într-o fanzină în 2000. Documentul oscilează între trucuri pentru auto-dezvoltare și furie anti-capitalistă. Pare un pic demodat astăzi, dar se potrivește cu mișcarea contemporană antiglobalizare.

În încheiere, manifestul îi oferă cititorului două opțiuni. Poți să-ți irosești viața muncind ca să cumperi lucruri de care nu ai nevoie și să contribui la distrugerea mediului. Sau poți alege să duci o viață împlinită și satisfăcătoare, lipsită de prea multe bunuri materiale, căutând prin gunoaie. Viziunea lui Oakes pare pictată în alb și negru, mai ales dacă te gândești că a renunțat la trupă în 2009 ca să-și deschidă un restaurant. Totuși, mi-a plăcut ideea de autosuficiență în care cred și eu.

După dejun, m-am dus la job, unde nu eram sigur ce părere o să aibă colegii despre faptul că am la mine mâncare adunată din tomberon. Când am rugat un coleg să-mi facă o fotografie în timp ce mâncam brânză, pâine și fructe, a trebuit să-i explic care e faza.

S-au prefăcut că nu-i deranjează, dar mi-am dat seama că i-am luat pe nepregătite. „Dar asta e doar pentru un articol, nu? Nu faci asta tot timpul ", m-au întrebat. Le-am zis că o fac uneori când am timp, dar nu foarte des. Apoi le-am oferit niște fructe, dar n-a vrut nimeni.

A fost o zi friguroasă și ploioasă și a trebuit să plătesc niște facturi. M-am trezit târziu și am făcut clătite pe care le-am mâncat singur la birou. Am pus niște fructe pe ele, dar nu aveam gem sau sirop. A fost cam deprimant.

Mi-am amintit de fragmentul ăsta din Portlandia în care un cuplu de căutători prin gunoi vor să organizeze o cină cu mâncare găsită gratis. Dar nu vine nimeni. Așa că mănâncă singuri supă e linte cu pâine tare ca piatra. Îmbrăcați în haine ridicole din gunoi, cei doi par niște idioți siniștri. Bănuiesc că există un sâmbure de adevăr aici. Și eu pot fi un idiot sinistru uneori, oricât nu mi-ar plăcea s-o recunosc.

În mod interesant, episodul din Portlandia era din 2011, anul în care fenomenul de căutat prin gunoaie s-a stins în America.

Am sărit peste prânz și apoi, în jur de ora 6 seara, mi-am invitat colegii de apartament la un platou cu brânză. Îmi era dor de legume, recunosc, așa că am ieșit iar la vânătoare.

Am făcut din nou clătite, dar de data asta am avut căpșuni și mascarpone. Mult mai puțin deprimant ca ieri, dar tot m-am gândit la episodul ăla din Portlandia.

Știi ce e nasol când îți asumi acest stil de viață? Faptul că dorința de a boicota consumerismul te izolează destul de mult de restul lumii, dacă nu ai alți prieteni freegani ca tine. Ți-e greu să ieși cu prietenii la prânz, la cafea sau să mergi la maică-ta la cină. Te simți ca un vegan la un grătar cu friptură și mici. M-am gândit la asta și mi s-a făcut dor de capitalism.Voiam să fiu iar normal. M-am simțit ca un ratat fără prieteni.

În noaptea aia m-am dus la un concert cu iubita mea. Îmi era foame, așa că atunci când am găsit o felie de pizza lângă un coș de gunoi, am mâncat-o. Era rece și tare ca un cauciuc, dar mai bună decât nimic. În schimb, iubita mea s-a îngrozit.

Zilele acestui fenomen sunt probabil numărate. În februarie 2016, Franța a devenit prima țară care a scos în afara legii irosirea alimentelor și a obligat supermarketurile să semneze contracte de donații cu organizațiile caritabile. Evident, asta înseamnă că nu mai găsești nimic în tomberoane în Franța. Ceea ce e bine, pentru că mâncarea ajunge la oamenii care au nevoie de ea, în loc să ajungă la mine. Altă posibilitate ar fi ca supermarketurile să instaleze compactoare de gunoi care să distrugă gunoiul comestibil înainte să ajungă la el căutătorii în gunoi. Deja se întâmplă asta în multe locuri.

Vineri am lucrat de acasă și am mâncat supă de dovleac și brânză. M-am simțit bine că obținusem toată mâncarea asta fără să cheltui un ban. Deși nu mai e cool să cauți prin gunoaie, e o metodă destul de ușoară să obții mâncare de calitate gratis. Dar era deja vineri și mă pregăteam să revin la capitalism și la vechii mei prieteni, sătul de izolarea asta culinară.

Urmărește-l pe Nat pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe exprimente personale pe VICE:
Am încercat să trăiesc ca o vedetă de pe Instagram
M-am purtat ca un nesimțit timp de o săptămână ca să văd dacă aș avea o viață mai ușoară
Am încercat să mă las de băut cu ajutorul unei brățări cu șocuri electrice