După votul privind Brexit-ul, Facebook-ul românesc s-a umplut de sarcasm dublat de un soi de satisfacție tembelă. Mesajul era în mare cam așa: „Credeam că ai noștri sunt tâmpiții continentului. Ai lor sunt mai tâmpiți".

Frumos, reconfortant și altele asemenea, dar fals. Pentru că:

Premierul David Cameron a organizat un referendum pentru independența Scoției și l-a câștigat. Pariul său era că scoțienii vor evita să rupă insula și problema va ieși de pe agendă pentru măcar o generație. Parțial a avut dreptate și, în alegerile generale care au urmat, Cameron a obținut cel mai bun scor al conservatorilor de la Margareth Thatcher încoace.

Același raționament a fost aplicat și în cazul ieșirii din UE. Însă aici nu a mai mers. (În treacăt fie spus, decizia de la urne repune serios în discuție problema unei Scoții independente).

Practic, supralicitând, Cameron a pierdut totul. Prompt, și-a dat demisia.

Compară asta cu non-demisia lui Ponta, după ce a fost umilit la prezidențialele din 2014.

Dincolo de toate speculațiile și textele pe care le-am citit în ultimele zile, niciunul dintre actorii politici cu greutate din UK nu a îndrăznit până acum să propună ignorarea rezultatelor referendumului.

A nu se confunda cu discuția despre soluții. Marea Britanie încearcă să găsească o soluție să iasă din UE cu cât mai puține pagube, nu să rămână acolo împotriva voinței populare. Așa ceva este exclus.

Compară asta cu rezultatul referendumului românesc privind reducerea numărului de parlamentari.

Cele mai grave declarații ale lui Nigel Farage, și sunt vreo câteva cel puțin neplăcute, nu suportă comparație cu rasismul instituționalizat din diverse zone ale României. Foarte important, Farage a ratat de vreo șapte ori alegerea în Parlamentul britanic.

A ajuns în cel European, unde a fost trimis de electorat mai degrabă în virtutea unei nevoi de zdruncinare a unui presupus consens federalisto-cosmopolit al Bruxelles-ului.

Altfel, nu se cunosc cazuri de extremiști care să dețină funcții importante în administrația locală sau centrală britanică.

Poți să râzi mult și bine de caracterul de cartofor ratat al lui Cameron, de convulsiile laburiștilor sau de demisia lui Farage de la conducerea UKIP (dar nu și din Parlamentul European) însă faptul e fapt: niciunul dintre cei care pleacă sau se pregătesc să vină nu trece pe la tribunal în timpul liber.

Niciunul.

În Marea Britanie, rolul și locul țării în lume este un subiect permanent de discuție. Așa s-a ajuns, de altfel, la Brexit. Conversația asta nu va înceta.

În România, discuțiile astea apar ca o consecință a discuțiilor britanice. Asta spune mai mult despre România decât despre UK.

Toată ziua de ieri am urmărit speech-uri de politicieni români care au realizat brusc că nu știu de ce anume guvernează.

Marea Britanie o să rămână locul din care (nu) vine Radiohead în România. Tate Modern rămâne tot acolo, iar pașaportul britanic va asigura acces fără viză în mai multe țări decât o va face vreodată cel românesc. Nu mai vorbesc de infrastructură sau dimensiunile economiei.

Comparația UK-România e doar un pansament pentru răni de orgoliu de țară mică.

Comparația aia nu există.

PS: Și nu, start-upurile alea nu au să se mute în Transilvania. Dar fondatorii lor au să zâmbească un pic.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre Brexit:
Am vorbit cu românii din Londra ca să văd ce-ar face dacă ar ieși Marea Britanie din UE
Ce cred tinerii din Europa despre ieșirea Marii Britanii din UE
Declarația săptămânii: A mințit Nigel Farage când a spus că-n Marea Britanie intră anual peste trei sute de mii de emigranți?