Așa cum i s-a povestit lui Ionuț Axinescu

Am început să merg pe stadion de când eram copil, împreună cu tata, care era mare dinamovist. Dar prima deplasare cu galeria am făcut-o în 1999, la Bistrița, când aveam 15 ani. Ne-am organizat 10-12 băieți din cartier, curioși să vedem cum e să mergi într-o deplasare cu băieții duri din peluză. Am prins fix momentele când galeria lui Dinamo se reforma. În locul vechiului lider, Nicu Galerie, venise Elias, un tip care încerca „educarea peluzei". Omul încerca să facă un grup unit de fani și să-i îndepărteze pe suporterii ăia care mergeau prin deplasări și se luau de ăștia mai tineri. Le furau sandwichurile sau fularele, pe care le vindeau, sau chiar îi căpăceau pe puștanii care aveau tupeu să comenteze.

Încet-încet, noi, prietenii din cartier, am început să ne organizăm: ne-am făcut propria brigadă, iar după ceva vreme am intrat în PCH (Peluza Cătălin Hâldan). Pe atunci, pe la începutul anilor 2000, trebuia să te remarci ca să intri în grupul ăsta: să mergi constant în deplasări, să contribui la coregrafii, să te implici în viața peluzei. Erau și destule pericole, firește. Surprinzător, cel mai mare venea chiar de la conducătorii echipelor pe care le susțineai. Spre exemplu, în 2005, când protestam împotriva lui Giovanni Becali, care atunci era în conducerea lui Dinamo, se făceau presiuni să încetăm. Odată, la ședința săptămânală a suporterilor, au venit niște interlopi trimiși de Giovanni să ne intimideze.

Am fost mai mult huligan decât ultras, dar nu în adevăratul sens al cuvântului, pentru că în România nu există tipul ăla de huligani pe care-i vezi la echipele din Polonia, Suedia, Olanda sau Rusia. Care stabilesc să se-ntâlnească într-o pădure și-și rup capetele. Noi, în România, am adoptat stilul ultras italian, pe care l-am combinat ocazional cu cel „hooligan". Cum ar zice un băiat din peluza noastră, „la noi, de multe ori, e de ajuns doar să vorbești despre bătaie, nu trebuie să ne și vedem să ne batem".

Dinamoviștii și steliștii se bat pe Groupama Arena, din Budapesta

În perioada aia, era mai ușor să treci neobservat. Nu existau camere de supraveghere și abia apăruse internetul. La meciuri intram cu diverse arme albe, cel mai adesea lanțuri, pe care le ascundeam în pantofii cu bot rotund. Controlul nu era așa sever ca azi și le strecurai înăuntru. Uneori, ascundeam lanțurile sub scaune, în stadion, cu o zi înainte. O altă particularitate e că nu purtam niciodată haine cu însemnele clubului, ca să nu fim recunoscuți.

Principala rivalitate a dinamoviștilor e cu suporterii Stelei. Ca palmares, am fost tot timpul peste ei în anii ăia. Prin 2003, am capturat patru bannere ale grupărilor din peluza stelistă, chestie care e extrem de importantă în lumea suporterilor. Pe deasupra, am câștigat mai toate confruntările fizice cu ei. Sau ei au dat înapoi. Au fost și faze comice. În 2006, am aflat că steliștii pregăteau o coregrafie nasoală la adresa noastră, așa că ne-am dus să le furăm bannerul dintr-o curte. Ne-am deghizat în muncitori, ne-am dus cu scări, ca să pătrundem în curtea lor și să luăm pânza. N-a fost să fie, că scările erau prea scurte și n-am putut să urcăm pe terasa unde coregrafia era la uscat.

Prin 2008, era să iasă nasol pentru mine. Înaintea unui meci cu Steaua în Ștefan cel Mare, ne-am strâns vreo 70-100 de dinamoviști la o terasă în Diham. Eram de pe la 12 acolo și se tot zvonea că steliștii or să vină după noi, la scandal. Ei au apărut abia pe la 7 seara, când noi ne pregăteam s-o luăm spre stadion. Dar nu erau doar suporterii steliști obișnuiți, ci se zvonea că sunt însoțiți și de o gașcă de interlopi. Au venit din două părți: unii au ieșit de după blocuri, alții dinspre parcul Titan. Aveau paruri și pietroaie la ei. Au început să arunce cu ele spre noi și s-au dat câțiva pumni. Noi am fugit, că eram depășiți, atât numeric cât și ca „muniție". În fugă, am apucat un pietroi de vreo 5 kile, care zburase spre mine și l-am aruncat spre ei. Atunci am avut mare noroc. Și eu, și tipul căruia i-a trecut pietroiul razant pe lângă cap.

Vezi și documentarul VICE „Rosario, violență, droguri și fotbal":

În timp ce noi ne retrăgeam, ei au început să scandeze: „Ați fugit ca disperații/ Că vă omorau spurcații". Mai târziu în seara aia, ne-am regrupat și ne-am întâlnit cu ei în față la Bellagio, pe lângă stadionul Dinamo. De data asta, n-am mai fost luați prin surprindere, eram egali numeric, fără arme, iar cântecul lor de mai devreme n-a mai stat în picioare.

Au mai fost tot felul de acțiuni. Odată, după un meci pe stadionul Național, ne-am întâlnit cu o grupare de steliști în tramvai. Cântau, erau fericiți, dar când s-a eliberat tramvaiul, după stația Vitan, i-am luat la una mică. I-am deposedat de însemnele cu Steaua și i-am lăsat în chiloți. Ne-am bătut cu steliștii și la handbal, de mai multe ori, chiar în sala Floreasca.

Dar rivalitatea asta cu Steaua nu a însemnat, pentru mine, o ură continuă. Am avut și încă am prieteni prin galeria lor. Ne respectam, ne salutam și nu ne purtam pică. Ba chiar ne protejam între noi, dacă eram din același cartier. La modul că dacă eu eram cu brigada și-l vedeam singur pe stradă, nu-l dădeam de gol că e stelist. Și invers. În plus, cu timpul a apărut și-un cod nescris al ultrașilor. Evitam conflictele în cluburi sau baruri. În primul rând, pentru că ar fi fost vorba de distrugere, apoi pentru că s-ar fi creat haos. Toate galeriile au întruniri/ ședințe săptămânale la stadion și toți suporterii rivali știu de ele. Ce-ar însemna să te organizezi și să te duci peste ei, ca să-i prinzi nepregătiți pe moment?!

Fanii lui Dinamo și cei ai lui „U" Cluj

Ca dinamoviști, peste tot prin țară eram primiți prost, de la Arad până la Constanța. Singurii prieteni sunt băieții de la „U" Cluj. Prietenia asta datează de pe la începutul anilor '90, când galeria noastră a mers la Cluj și-a nimerit într-un bar plin cu suporteri ai „șepcilor roșii". Clujenii au apreciat că ai noștri n-au dat înapoi și-au rămas să-și bea berile acolo. S-au creat legături, iar tradiția asta continuă și acum. Se face inclusiv „schimb de experiență"; ei mai vin la meciurile noastre să ne ajute în peluză, noi mergem la ei. E o relație ok.

Altfel, am avut multe clinciuri cu rapidiștii. Bine, noi îi vedem ca pe niște rivali obișnuiți, ei au boală imensă pe noi. Un episod al rivalității noastre s-a consumat în 2009, înaintea unui meci în Cupa României cu Rapidul, la Pitești. Noi am plecat de aici cu două autocare supraetajate, vreo 140 de inși. În drum spre autostradă, pe Iuliu Maniu, autocarul din față a dat peste niște suporteri rapidiști, care erau pe jos. Ai noștri au coborât după ei, dar ăștia au fugit. Numai că au avut ghinionul să dea peste al doilea autocar plin cu fanii noștri, în care eram și eu. I-am cam alergat atunci. Au scăpat doar câțiva, ăia care au apucat să se facă pierduți pe străduțele lăturalnice. N-am mai apucat să ajung la meci, c-am stat toată ziua să dau declarații la secție. Dar și ei erau răi. Odată, prin 2006, au venit cu tramvaiul în Ștefan cel Mare, în fața stadionului l-au oprit și-au început să-mpartă pumni în stânga și-n dreapta.

Prin țară, cele mai tari bătăi au fost cu timișorenii și vasluienii. La fiecare deplasare în Timișoara, localnicii erau agresivi. Săreau la bătaie chiar și cetățeni sau oameni normali, în toată firea. Spre exemplu, prin 2000, la un meci de Cupă cu UM Timișoara, fanii lui Poli ne-au luat la pumni chiar pe trecere, când traversam. La fel și vasluienii, se organizau destul de bine și aveau obiceiul să trimită „spioni" printre ai noștri, îndeosebi puștoaice, ca să se prindă ce plănuim. Spre deosebire de vasluieni, care nu prea veneau în deplasări la București, timișorenii ajungeau și prin Capitală, câteodată chiar la meciurile Rapidului, cu a căror galerie erau prieteni. Ieșea nasol pentru ei, că-i urmăream și nu ne lăsam până nu ne luam revanșa.

Cu jandarmii, cea mai nașpa fază a fost la Constanța, în 2007. Noi am mers mulți, vreo 13-14 microbuze pline. Jandarmii au agresat un băiat din peluză, pentru că pusese un steag pe gard. Am început să ne batem cu ei parte-n parte, dar la un moment dat ei s-au regrupat. Au intrat în noi și-am fost evacuați. După aia, niște tipi de la noi au spart poarta punctului de jandarmi și-atunci ei ne-au atacat brutal. Cine n-a apucat să urce-n microbuz a fost reținut și bătut crunt. Eu n-am apucat să urc, dar m-am băgat sub microbuz și-am stat câteva minute acolo, până s-au liniștit apele. Am ieșit pe partea cealaltă și i-am făcut semn șoferului să mă lase să urc.

Dinamoviștii rup gardurile și intră pe teren la meciul cu Slovan Liberec

În 2009, la meciul cu Slovan Liberec, din cupa UEFA, am rupt gardurile și-am intrat pe gazon să le cerem socoteală fotbaliștilor noștri. Nu pentru că jucau prost, ci pentru că blătuiau meciuri. Am primit două amenzi, de 18 milioane de lei vechi cumulate, și doi ani interdicție pe stadioane. În general, am respectat interdicția; am intrat la un singur meci după aia, la Vaslui, dar la tribună. Mergeam în deplasări cu băieții și la acțiuni contra rivalilor, dar nu intram pe stadion.

Din cauza asta, am pierdut returul de la Liberec, când ai noștri au întors rezultatul (0-3 la masa verde) și s-au calificat. Dar am avut și deplasări mișto. La Roma sau la Zenica, în Bosnia, cu echipa națională. În 2006, la Bruges, am plecat două avioane de suporteri. Am aterizat la Oostende, că era un miting în Bruges, iar de acolo am fost duși cu autocarul spre stadion. Am făcut ceva scandal în autocar, așa că în Bruges cinci din cei șapte inși din brigada noastră au fost reținuți și duși la carcera de la secția de poliție din stadion. Eu nu eram printre ei, dar am insistat, împreună cu celălat băiat rămas liber, să stăm cu ceilalți la carceră. Ca să nu-i lăsăm singuri. Mă rog, am făcut scandal iar și ne-au lăsat. Ceilalți șase au nimerit împreună în celulă, iar eu am stat singur. După meci, când ne-au dat drumul, trebuia să trag poarta, dar am împins-o, iar ei au înțeles că-s violent, așa că m-au mai ținut acolo jumătate de oră.

Când am ieșit, m-am trezit pierdut de ai mei și cu doar 5 euro în buzunar. Am intrat într-un bar, am vorbit prin semne cu un marocan, care mi-a chemat un taxi să mă ducă înapoi la Oostende, ca să prind avionul. Taxiul a fost 30 de euro, i-am dat omului ăia 5 euro ai mei, telefonul și un pumn de eurocenți. N-a fost prea mulțumit, dar era tot ce aveam.

Am avut ceva scandaluri și cu huligani de afară. Spre exemplu, cu Gladiators, de la Spartak Moscova. În 2003, oamenii au venit la București puși pe omor. Au intrat în barul dinamoviștilor, de lângă stadion, unde au început să-mpartă pumni. După meci, i-am fugărit pe la metrou și-n oraș, să nu rămânem datori. Ne-am reîntâlnit cu ei în Suedia, când noi jucam la Elfsborg, iar ei se-ntorceau de la un meci în Stockholm. Am vrut să ne luăm cu ei, ne-am caftit un pic, dar un băiat de la noi a dus mâna la spate, ca și cum ar fi vrut să scoată un cuțit. Ei au dat înapoi atunci, au zis ceva gen „No, no", după care ne-am împăcat și ne-am împrietenit.

Și suporterii lui Hajduk Split au venit la București pregătiți de luptă, cu bâtele la ei. Nu pentru c-aveau ceva cu noi, ci pentru că ei fac asta peste tot unde merg. Se bat cu localnicii. Ne-am luat la trântă și cu ei, mai întâi pe la Unirii, prin centru, apoi la stadion, înaintea meciului.

Marele regret e că băieții de la Lazio nu s-au prezentat la București, în 2007. Ei, în general, nu prea fac deplasările în Estul Europei, că se păzesc să nu și-o ia. Plănuiam să capturăm bannerul Irriducibili, de care ei aveau atât de mare grijă încât, în deplasări, îl duceau cu autocarul echipei. În fine, oamenii n-au venit, așa că ne-am mulțumit să ne măsurăm forțele, prin IOR, cu câțiva bulgari din fanclubul Lazio de la Sofia.

*După ce mi-a expirat interdicția, am reînceput să merg pe stadioane, dar din ce în ce mai rar. Azi, mai fac câte-o deplasare de dragul vremurilor vechi și mai merg la unele meciuri de acasă. Oricum, fenomenul e în scădere față de anii 2000. În primul rând, din cauza dezbinărilor din galeriile importante, cum sunt Nord-Sud la Steaua sau PCH-Sud la noi. Iar apoi, pentru că echipele de tradiție au început să dispară. Iar odată cu ele, și suporterii lor.