Chestii

Cum ar fi viața ta, dacă ți-ai atinge adevăratul potențial?

E greu când te compari cu alții care au mai mult succes și interiorizezi frica sau îngrijorarea că nu ești suficient de bun sau că nu ești unde-ar trebui să fii.
04 Noiembrie 2016, 6:00am

Autorul la muncă

Mulți nu-și ating adevăratul potențial. E un adevăr al vieții. În general, majoritatea oamenilor sunt prea leneși. N-au niciun chef să se scoale și să se-apuce de treabă. Te-ai pus pe treabă? Pune-te tu pe treabă! Eu vreau să zac aici, să văd dacă firimiturile de pufuleți îmi fac rău la penis, pentru că-mi intră destule în uretră, după ce mă masturbez cu mâinile pline resturi de pufuleți!

Eu, de exemplu: simt că dacă n-aș fi ars-o aiurea și n-aș fi scăzut media pe școală nițel, în virtutea simplului fapt că exist, pân-acum aș fi ajuns destul de bine. Mi s-a spus dintotdeauna că-s „isteț", dar eu am cam luat chestia asta în sensul de: „Poți să faci fix ce te taie capul și-o să fii ok, pentru că nu ești imbecil". Habar n-aveam că nu-i nici pe departe destul ca să-mi asigure succes instant și, cu două concedieri și o disponibilizare la activ în scurta mea viață, îmi dau seama că probabil mi-ar fi prins bine să muncesc un pic mult.

Probabil că dacă munceam mai mult, acum aș fi scris cărți. De-alea mari și groase de istorie. Cărți documentate bine. Aș fi prezentat un documentar mișto de la BBC despre diverse războaie, simplificate pentru țăranii de pe lumea asta, ca să fie și ei deștepți ca mine. Aș fi ajuns iubit și respectat și bogat și criza imobiliară ar fi fost doar un titlu pe care l-aș fi citit din sera mea, în timp ce-mi mâncam calm ouăle fierte cu soldăței, fără să mă grăbesc pe nicăieri. În schimb, mă trezesc zilnic panicat și sfârșesc fiecare zi dezamăgit.

Uite încă câțiva oameni care vorbesc despre cum le merge treaba.

LEALA, 27, ORGANIZARE EVENIMENTE

Dacă m-aș fi străduit pe bune de-a lungul vieții, probabil că mi-aș fi împlinit tot potențialul ăla nespecificat despre care tot vorbeau profii mei din școală. M-aș fi întors la antrenamente și mi-aș fi reparat genunchiul ăla pe care mi l-am bulit în perioada în care-am făcut sport în facultate și, cel mai probabil, aș fi ajuns o super dansatoare de dans contemporan și mai puțin dependentă de droguri.

Sau aș fi ajuns o super dansatoare de dans contemporan, care-și permite droguri mai bune.

SAM, 26, EDITOR EXECUTIV, VICE UK

Sunt destul de fericit cu jobul meu de la VICE, dar am absolvit Științe Politice cum laudae la Cambridge, deci probabil c-ar trebui să fac ceva mai bun cu timpul meu. Tocmai i-am căutat pe Google pe colegii mei de studii și printre ei se numără: Tilda Swinton, actriță la Hollywood, Richard Osman, prezentatorul Pointless, și jurnalistul decăzut Johann Hari. Bănuiesc că această ultimă variantă încă îmi mai stă și mie la dispoziție din plin.

Bănuiesc că există o versiune a vieții mele în care-am făcut un master în economie politică la o universitate americană, m-am însurat cu o liberală meditativă, dar frumoasă, din Indiana sau așa ceva, iar apoi am plecat amândoi să lucrăm într-un ONG la Washington, sau ceva de genul. De fapt, cred că doar descriu povestea

din Parks and Recreation. RICHARD, 34, ADMINISTRATOR DE CLUB DE FOTBAL

Am un job de birou la un club de fotbal, care-mi place foarte mult, datorită varietății de sarcini care mi se dau și colegialității din echipă. Deși sunt destul de fericit cu slujba asta, am senzația că m-am plafonat un pic profesional și, în ciuda eforturilor mele, nu reușesc să fiu promovat. Până la un punct, mă bucur că pot să bag capul la cutie și să-mi văd de treabă, pentru că înainte de jobul ăsta, am stat pe bară, sau am avut joburi temporare oribile.

Dac-aș fi putut să schimb modul în care mi-am trăit viața, mi-aș fi ales și m-aș fi concentrat pe un rol mai specializat – de exemplu, să mă ocup de aspectele legale, sau cele legate de mass media ale fotbalului, mai degrabă decât de munca administrativă pe care-o fac acum. Dac-aș fi fost mai conștient de deciziile educaționale și profesionale când eram mai tânăr, poate că mi-aș fi împlinit potențialul.

Acestea fiind zise, vorbește mintea de pe urmă și n-ai cum să știi ce-o să ți se-ntâmple, mai ales în condițiile în care piața muncii se schimbă atât de repede. Știu mulți oameni care schimbă joburile practic de la an la an, dar eu sunt aici de șapte ani, îmi fac meseria la care sunt și bun și, pentru moment, sunt suficient de mulțumit cât să merg mai departe. Pe scurt, dacă mi-aș fi împlinit potențialul, poate c-aș fi avut un job mai specializat și mai bine plătit – dar, sincer, nu mă plâng.

JACK, 27, COORDONATOR ARTIȘTI ȘI REPERTORIU

Ce-aș face acum, dacă ar fi mers totul cum trebui? Păi, sincer, mie faptul că-mi petrec zilele încercând să dau de datele de lansare ale unui fragment la saxofon din 1974, sau mă dau de ceasul morții din cauza unor purici sonori de 0,5 secunde de pe-o înregistrare de test, nu mi se pare chiar un simptom generalizat al vreunei forme de lene degenerată sau lâncezeală spirituală. E drept că nu-s medic sau avocat. Nu sunt nici măcar meșter, croitor, sau fabricant de lumânări. Sunt, însă, un om relativ sărac, deci hai să mergem pe argumentul ăsta, de dragul discuției.

Poate că o întrebare mai bună ar fi: „Cu ce și-ar fi dorit maică-mea să mă ocup?" De altfel, chiar a adus vorba de asta într-un mail de curând, în care mă certa pentru încă un dezastru cotidian minor, dintr-o serie mai lungă. După un paragraf sau două de invective acide, cred că și-a dat seama că e posibil să se scrie un text despre mine care-o să sfârșească în paginile cu tragedii din Evening Standard (deși nu mă place nimeni dintre cei care mă cunosc și clar nu-s vreun fotbalist talentat, așa că e posibil să nu fi ajuns acolo oricum), așa că s-a mai strunit un pic și-a încheiat cu: „Te iubesc așa mult, dar mi-aș fi dorit să iei decizii mai bune cu creierul tău ăla extraordinar."

Ei bine, dacă n-aș fi auzit chemarea indie-ului în 2007 și aș fi continuat în linia strălucită a debutului meu în viața academică (am fost catapultat de la o școală pentru elevi cu nevoi speciale, condusă de un impostor psihopat, care a fost prins, în cele din urmă, că sifona bugetul catedrei de educație fizică, ca să-și finanțeze colecția scumpă de vinuri proaste în luminile amețitoare ale ziarului local, unde-am apărut drept elev vedetă) și la facultate, atunci cred că pân-acum probabil c-aș fi ajuns pe finalul unor studii în drept, poate cu ceva plasare să fac practică pe Strand.

Dacă n-aș fi plecat niciodată în turneul ăla cu Late of the Pier (inițial trebuia doar să mă duc o zi; managerul de turneu era un fost dependent de droguri care-a recidivat și-a luat-o razna la Brighton din cauza unei partide de FIFA, și-a scos ambii pantofi și i-a aruncat în managerul formației, înainte s-o ia la goană și să se piardă desculț în noapte – e, până-n ziua de azi, una dintre chestiile cele mai de geniu la care-am asistat vreodată) și n-aș fi ratat examenele din anul întâi, atunci poate că, într-adevăr, lucrurile ar fi stat un pic altfel.

Probabil aș avea cel puțin cinci cămăși albe identice atârnate tot timpul în dulap. Aș mânca de la Wasabi sau de la Itsu la prânz în fiecare zi, în loc să mănânc fasole pe pâine și să beau beri la birou, vinerea la ora cinci după-amiaza. Aș avea carnet de conducere (pentru oraș nu prea are niciun rost, dar e drăguț când pleci în vacanță), un cont pe Netflix, o prietenă stabilă, cu care m-aș vedea de două-trei ori pe săptămână și mult mai mulți bani pentru cocaină în weekend-uri. Îmi pare rău, mamă, n-am vrut niciodată să te dezamăgesc.

P.S.: Nu s-a știut nimic de managerul de turneu timp de doi ani de la dispariție. Într-un final i s-a dat de urmă în Australia, după ce i-a găsit cineva avatarul în World of Warcraft.

ALFIE, 22, ASISTENȚĂ IT

Sunt exemplul clasic de om care-a făcut mai puțin decât poate, în sensul că, atunci când eram mic, mi s-a zis că-s incredibil de deștept și c-o să pot să fac orice, dacă-mi pun mintea la treabă. Asta a dat naștere, inevitabil, credințe că o să-mi vină totul ușor în viață. Dacă aș fi făcut „ce trebuie" în viață (temele la școală, lucrările de curs la facultate, ORICE altceva în afară de a mă prăji tot timpul pe iarbă), îmi închipui c-aș fi ieșit mult mai calificat din școală și aș fi fost un candidat mai valoros pe piața locurilor de muncă.

Probabil aș lucra în același domeniu, dar pe mult mai mulți bani.


Urmărește reportajul nostru despre iarbă


RFN TAYLOR, 24, MITRALIOR PLUTON

Nu mi-am făcut niciodată-n viață scenarii triste cu „ce-ar fi fost, dac-ar fi fost". Ca soldat la mine-n regiment trebuie să devii mai bun în fiecare zi, dacă nu vrei să rămâi în urmă. Mi-am dorit de când eram mic să servesc țara în armata britanică. M-a făcut să mă simt incredibil de realizat și m-a lăsat cu impresia că poți să-ți atingi scopurile, indiferent de câte ori dai greș. Nu se poate să nu dai și greș – ce contează e cum te repliezi psihic și fizic, cum treci peste, asta te definește. Armata e ca orice alt angajator, și cu șefi buni și cu șefi răi, și cu oameni buni și cu oameni răi și nu poți să-ți alegi cu cine-ajungi în iad și-napoi. E un dar, să știi să mergi mai departe și să răzbați. Până acum, a fost o călătorie nebună și extraordinară.

LISA, 24, FLORĂREASĂ

Ca să fiu sinceră, nu prea știu cum să răspund la întrebarea asta, pentru că nu-s sigură ce înțelegi prin „potențial". Dacă e să mă gândesc unde / când aș fi putut să muncesc mai mult, probabil cel mai eficient ar fi fost să fac asta când eram în școală, când am dat bacul sau alte examene. Îmi aduc aminte că-mi spuneau profesorii că nu mi-am atins „adevăratul potențial și trebuie să te pui cu burta pe carte", dar n-am prea știut niciodată cât ar fi trebuit să mă străduiesc în plus. Pentru ce să te străduiești în plus? Oare nu punem preț decât pe câți bani facem?

Tot am reușit să fac facultatea și să termin cu note bune. Ți se spune tot timpul, de când ești mic, că o să conteze notele astea pentru viitorul tău, în ce privește jobul, dar nu cred că chiar contează. Cred că precaritatea lumii din ziua de azi definește destul de clar ce pot și ce nu pot să fac în privința locului de muncă. La modul ideal, n-ar trebui să am trei joburi solicitante, ca să supraviețuiesc. E greu când te compari cu alții, care au mai mult succes și interiorizezi frica sau îngrijorarea că nu ești suficient de bun, sau că nu ești unde-ar trebui să fii. Bănuiesc că a-mi atinge adevăratul potențial ar însemna să fiu fericită cu un singur job, într-un domeniu de care-mi pasă – în domeniul predării artelor, în care sper să intru, după ce termin masterul. Aș fi fericită dacă n-ar trebui să-mi iau alte joburi prost plătite ca să mă întrețin în domeniul ăla și-ar fi atât de bine să nu trebuie să-mi fac tot timpul griji pentru bani, să-mi fie comod și să fiu liberă să fac ce vreau, fără nicio ezitare.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Mai citește despre locuri de muncă: