Cum ar fi fost filmele lui Quentin Tarantino, dacă se petreceau în România

(Quentin Tarantino. Fotografia din deschidere de Gage Skidmore, via Flickr)

Ori de câte ori văd sau revăd un film care îmi place mă întreb cum s-ar fi descurcat regizorul respectiv în România. Și atunci fac un mic exercițiu de imaginație. Îmi închipui cum ar fi pitch-uit David Fincher scenariul pentru Fight Club la CNC (Centrul Național al Cinematografiei) – nu ar fi luat în veci banii pentru că sigur ar fi mers către ceva dramă lacrimogeno-psihologico-realisto-capodoperica (cuvânt inventat de mine, live with it). Cum s-ar fi plâns lumea că Odiseea Spațială a lui Kubric e un film exagerat de lung și total nesatisfăcător pentru ca nu apare în el un robot care se poate transforma într-un camion – e de prisos să aduc în discuție răgetele pe care le-ar fi scos creștinopații. Sau cum ar fi sărit ca arși parlamentarii la Death Proof lui Tarantino pentru că nu e un film care să facă cinste țării.

În fine. Ideea e destul de simplă. Dacă s-ar muta Hollywood-ul cu pistolul la cap în România, în maxim juma' de deceniu singurele filme noi și bune de pe lume ar fi alea produse de Brazzers. Și nu cred că vrei să duci pe cineva la un first date la un film care are cuvintele anal și assault în denumire. Adică poți, dar transmiți mesajul greșit.

Nu întâmplător l-am menționat mai sus pe Quentin Tarantino, unul dintre cei mai de seamă părinții ai culturii pop și, înainte de orice, tipul care îi scoate din pepeni pe obsedații de realism și reguli estetice. Pe 27 martie ilustrul cineast împlinește 53 de ani, iar până acum a realizat frumoasa, rotunda și magnifica cifră de 8 filme.

Și nu e vorba despre niște simple filme. Dacă ești fan Tarantino știi la ce mă refer. Exact ca în cazurile Seinfeld sau Friends, filmele lui Quentin Tarantino sunt un lubrifiant social mai bun decât alcoolul. Aduci vorba de Pulp Fiction la o petrecere – bine, la petrecerea care trebuie – și ai instantaneu o mulțime de chestii în comun cu toată lumea. Faci o glumă cu trimitere la Inglorious Basterds sau Kill Bill la birou și știi imediat cine nu-i un lache, cu cine poți ieși la o bere, cui îi poți spune că nu ți-ai schimbat chiloții de două zile, că vinzi la suprapreț iarbă amestecată cu oregano puștilor din scara ta sau că, în secret, nu te grăbești să iei în râs teoria cu Pământul Gol.

În altă ordine de idei, ți-am pregătit așa: o listă cu toate filmele lui Tarantino, synopsis-ul fiecăruia și cam cum ar arăta ele dacă le-aș reproduce eu pe foarte low budget în România, cu personalități autohtone în rolurile principale sau secundare. Adică o varză pop-cult pe care or s-o înțeleagă doar fanii ilustrului cineast. Pentru restul îmi pare rău. Vă puteți întoarce la orice regizor obscur înțelege viața mai bine decât Tarantino.

În Reservoir Dogs, primul film al lui Taranatino, e vorba despre o bandă de hoți care dă un jaf de zile mari, dar care, evident, merge la sud, ca să traduc din engleză, adică super prost. Acum, facem așa: la trei spunem prima chestie care ne-a trecut prin cap când am citit synopsis-ul ăsta. Ok. 1,2,3, OUG 13! Nu e greu deloc să-ți imaginezi Guvernul Grindeanu în Reservoir Dogs. Au exact râsetele, rânjetele obraznice, replicile de căcat și costumele care trebuie – cine știe, poate-s fani Tarantino.

Cu toate astea e destul de greu să asociezi fiecare personaj din film cu câte un ministru. Motivul e destul de simplu. Toată lumea din guvern e atât de nasoală și de pe dos că s-ar potrivi în orice rol. Sper, din tot sufletul, să fie cineva potrivit și pentru rolul lui Mr.Orange, polițistul sub acoperire infiltrat în banda de hoți, jucat de Tim Roth.

Că tot am adus vorba de replici de căcat și rânjete obraznice. Unul dintre cele mai recognoscibile personaje din Reservoir Dogs e Mr. Blond, jucat de de Michael Madsen, un sociopat agresiv care, la un moment dat, îi taie urechea unui polițist de parcă ar fi o felie de salam Victoria. Nu știu despre voi, dar mie îmi sună a deputatul PSD Cătălin Rădulescu.

Cam toată lumea a văzut Pulp Fiction sau măcar a auzit de el, la fel cum toată lumea a auzit de Coca-Cola sau John Rambo. Pentru asta putem mulțumi postului ProTv care, printre filmele cu Jackie Chan și Jean Claude Van Damme, pe care le-a tot reciclat în anii 90 și 2000, s-a numărat și „Pulp Fiction". În filmul ăsta sunt suprapuse, aproape ca într-un banc, poveștile a doi asasini, un boxer, o soție de interlop cu ceafa lată și doi jefuitori de crâșme.

O să aleg povestea care cred că-i cea mai importanta pentru neamul românesc și anume cea a lui Jules Winnfield, unul din asasinii mafiei, jucat de Samuel L. Jackson. Ai văzut cu siguranță replicile personajului ăsta luate în deșert și întinse pe toți pereții internetului. De ce e relevantă povestea lui?

Pentru că-i despre pocăință. Aia bruscă. Pocăința omului a cărui suflet a fost hârtia igienică a diavolului toată viața, dar s-a întâmplat ceva ce omul nostru nu-și poate explica așa că o ia pe calea luminii. Pentru rolul ăsta am putea chema la casting o mulțime de băieți luminați peste noapte: Cedry2k, Dragonu Ak 47 sau designerul Florin Dobre. Cel din urmă ar lua castingul fără prea multe discuții. Știe să poarte un costum ca lumea, mustața-i gigea și are mereu replicile la el. Nu vreau să-l iau la mișto, dar așa da orice să-l văd în conversația aia despre masaj la picioare cu un păcătos.

După cum o spune și titlul Jackie Brown e povestea lui Jackie Brown, jucată de Pam Grier, o femeie care se încurcă cu niște tipi dubioși iar asta îi poate aduce două chestii: 1) o grămadă de bani sau 2) moartea. Aici cred că putem număra din nou până la trei și dupa aia să țipăm în cor: Elena Udrea. Nu mă pot gândi la altă femeie din România care a crezut că dă o ceață cuiva, numai că n-a fost atentă și a ținut spray-ul îndreptat către fața ei. Diferența între Jackie Brown și Elena Udrea e că Udrea a plătit doar cu propria penibilitate.

Aici nu am nimic de zis. În filmul ăsta Tarantino explorează ideea de răzbunare japoneză, care e poate cea mai nasoală „tradiție" din câte există pe glob. Practic, dacă dai de o tipă care-i familiarizată cu conceptul ăsta și te gândești că-i o idee bună să o împuști în cap la propria nuntă măcar asigură-te că ai făcut treabă bună. Pentru că dacă se trezește poți fi sigur că o să mori și tu pentru asta și toată lumea pe care ai iubit-o sau salutat-o vreodată. Serios, toată lumea. Inclusiv Eliza Apetrei cu care te-ai pupat la grădiniță în dud și pe care n-ai mai văzut-o de douj' de ani. Și având în vedere că noi suntem poporul lui „capul plecat sabia nu-l taie" mai bine trecem mai departe.

Death Proof e probabil unul dintre cele mai hulite filme ale lui Tarantino. Cumva, îmi e greu să îmi dau seama de ce. Majoritatea criticilor nasoale – a se citi înjurături – sunt la adresa personajului principal, Stuntman Mike, jucat de Kurt Russell, un cascador misogin care ucide femei cu muscle car-ul lui clișeistic. Cineva chiar ar putea spune că filmul e misogin cap coadă. Asta dacă nu i-ar veni de hac cascadorului un grup de tipe care-s mai hardcore decât orice tâmpit c-o cicatrice pe față și-o boală majoră pe femei.

Dar să trecem la ale noastre. Imaginați-vă așa: Leon Dănăilă, cu look-ul ăla de savant nebun, îmbrăcat într-o jachetă satinată în stil 80s, cu ciocate și blugi negri, la butoanele unui metrou old school, cu graffitti pe el, de pe magistrala trei. Știm ce calcă cu metroul lui misogin, nu mai e nevoie să repetăm. Îi vin de hac un grup de femei-executive din Pipera, cu un metrou de ăla mai nou, pentru care au trebuit ăștia de la Metrorex să taie felii din peron ca să încapă în stație.

O gașcă de vânători de naziști face ce face o gașcă de vânători de naziști în Franța ocupata de naziști. Ia scalpuri, sfarmă o țeastă c-o bâtă de baseball, mai ciuruiește niște băieți într-un jeep. Lucruri casual. Nimic solicitant.

Lăsând gluma acum. E subiect sensibil. Naziști, ucigași de naziști, e complicat să spui că ăla e ăla fără ca lumea să se supere, dar cineva trebuie s-o facă. Deci cât mai scurt. Hans Landa – Liviu Dragnea, pentru că e un vulpoi șiret care iese basma curată din orice și o să tot iasă basma curată din orice. Pentru că de aia. Inglorious Basterds – aș vrea să zic DNA, dar viața e complexă și are multe aspecte, deci n-avem.

Django e povestea unui sclav cu același nume, jucat de Jamie Fox, eliberat de către vânătorul de recompense Dr. King Schultz, jucat de Christoph Waltz. Spre deosebire de alții, Django știe ce are de făcut cu libertatea prospăt dobândită. Devine vânător de recompense și, cu ajutorul bunului Dumnezeu, cum zicem noi, speră să-și găsească soția, care e o sclavă pe o plantație necunoscută.

O să facem o pauză și aici. Mă gândesc că o să putem glumi chiar mișto pe tema asta abia la vreo două decenii după ce nu o să mai ținem sub preș robia romilor și o să introducem un capitol sau două despre asta în programa școlară.

Cel mai recent film al lui Tarantino împunge cu bățul o idee tare mișto. Practic, The Hateful Eight e despre ce se întâmplă când închizi într-o cabană o mulțime de oameni, care nu se înghit și au de împărțit ceva serios cu cel puțin alți doi nenorociți de acolo. Ah, și toți au arme.

În povestea asta cred că intră orice crâșmă plină ochi de la compatrioți, de la Rădăuți până la Sulina. Dar hai să nu fim superficiali. John Ruth „The Hangman", jucat de Kurt Russell, e evident Laura Codruta Kovesi. Daisy Domergue, prizoniera lui John Ruth, jucată de Jennifer Jason Leigh, e * insert nume random de politician sau miliardar corupt. Generalul Sandy Smithers, jucat de Bruce Dern, e Ion Iliescu. Major Marquis Warren, jucat de Samuel L. Jackson, e Cristian Tudor Popescu. Acum imaginați-vă că rămân toți, blocați de viscol, într-o cabană de la Predeal. Și au toți arme. Frumos.