Am vorbit cu trupe și rapperi din România despre cum i-au marcat primele lor mobile

În ultima perioadă, au început tot felul de discuții nostalgice în online despre telefoanele mobile care ne-au mâncat timpul în tinerețe. Mai mult cu jocurile, pentru că pe atunci te rugai la Dumnezeu să nu-ți facă părinții un show, dacă treceai peste limita abonamentului.

Oricât de anti-materialism ne place să credem că suntem, cu toții avem un gadget de care ne-am atașat la un moment dat și pe care-l elogiem la bere sau pe diferite forumuri de tehnologie. E normal să fie așa. Stai cu un telefon mobil mai mult decât cu familia. E clar că se dezvoltă un atașament între om și dispozitivul său.

Eu și acum îmi amintesc cu drag de primul meu telefon mobil. Era un Sony Ericsson nu-mai-știu-de-care, argintiu, cu ecran albastru-fosforescent-radioactiv care mi-a prăjit ochii în timp ce schimbam alarma, verificam cât e ceasul și așteptam bip-urile care nu mai veneau. Alte lucruri nu știa să facă. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că și o farfurie de spaghetti carbonara cu o antenă în mijlocul ei ar putea îndeplini exact aceleași funcții.

Dar m-am atașat de micuța mea săpunieră electronică de la Cernobîl. Altfel nu-mi pot explica de ce am avut un mic infarct de fiecare dată când mi-am dat seama că nu era acolo unde l-am lăsat. Și am suferit când mi-am dat seama că l-am lăsat pentru totdeauna în bancheta din spate dintr-un taxi. Am trecut prin multe împreună. Mă rog, eu am trecut, telefonul era pe masă sau în buzunar. Dar știi ce? ERA ACOLO! Și dacă mă uit peste campania Vodafone 20 de ani, pot să-mi dau seama c-au fost acolo de vreo două decenii.

Oricum, sunt sigur că nu-s singurul nebun care are sentimente pentru o bucată de plastic care probabil e într-o groapă de gunoi acum. De-asta am întrebat muzicieni din România despre primul lor telefon mobil. Și, cum în zilele noastre aproape toți ascultăm muzică în căști, pe mobil, se simte că și pentru ei contează la fel de mult.

Primul pe care l-am luat eu, și nu l-am împrumutat de la părinți, a fost un Motorola Razr V3 Silver. A fost prima dragoste în materie de telefoane mobile. Îmi mai trecuse prin mână clasicul Nokia 3310 și un alt Motorola CD930, dacă-mi amintesc bine. Dar nu am simțit nimic pentru el. Când am dat de Razr am zis: „ăsta e un fuckin' awesome phone!". Îmi plăcea mult, că era cu clapetă, că era subțire, cu ecran color, o bijuterie. Stăteam cu mâna pe el non-stop, chiar dacă era scump să vorbești. Era perioada aia în care aveai primele trei secunde gratis. Crede-mă, dacă vrei, poți spune o grămadă de lucruri în trei secunde, înainte să te taxeze.

Din păcate m-am despărțit de el în Mall Vitan. Nu știu cum s-a întâmplat, mă plimbam prin magazine și, la un moment dat, mi-am dat seama că nu mai aveam telefonul în buzunar. Clar, cineva mi-a furat bijuteria. Îmi aduc aminte că, atunci când am realizat că am rămas fără telefon, m-am dus la marginea unei balustrade, de unde vedeai panoramic tot mall-ul, și am urlat să mă audă toată lumea: „Sper să-ți cadă mâinile, mă, nenorocitule!". Lumea s-a uitat la mine ciudat timp de două secunde. Apoi și-au văzut de treabă. Doamne, ce supărat am fost. De ce m-ai făcut să-mi amintesc de treaba asta?

Nu am avut bani pe atunci să-mi iau altul. După ce a trecut ceva vreme, a început să-mi placă un alt model, Nokia 6600. Dar pe ăla nu am apucat să-l cumpăr. Era prea scump. A fost the one that got away. Și, chiar dacă a fost iubire cu Motorola Razr V3 Silver, la urma urmei era doar un accesoriu. Eu nu am amintiri frumoase cu telefoanele mobile. Numai pe alea nasoale le țin minte. Pe lângă faza de la mall, mai țin minte că am înotat în Thailanda cu iPhone-ul meu, în care erau toate pozele. Oricum am trecut peste despărțirea de Razr. Îmi amintesc de el cu plăcere, dar nu mă uit la poze pe Google să văd ce mai face.

Primul meu telefon mobil a fost un Motorola 8900. Asta era în anul 1998 și cărămida aia era ca fixul de acasă. Avea o clapetă care îi acoperea tastatura și o antenă pe care o trăgeam cu dinții ca să se extindă, că așa văzusem eu într-un film că era cool. Țin minte că plasticul din care era făcut era atât de odios încât i-am luat și o husă din piele. Chestia aia l-a făcut și mai obez. Noroc că, pe atunci, purtam baggy pants și, cumva, părea din același film.

Bestia aia neagră trăgea la buzunar un sfert de kilogram și era atât de evident conturat încât părea obraznic. Și mai erau probleme cu el, dar de ordin funcțional. Să dai un telefon? Era un lux. Servicii de internet? Nimic. Telefonul ăla era o plictiseală maximă. Îl foloseam rar și, când a fost să-l vând, am fost cel mai fericit. Era o chestie utilitară, pentru situații de urgență, nu un gadget cum sunt în zilele noastre. Să nu uităm că, nu cu mult timp înainte, erai șmecher dacă avea pager, OK?

Primul mobil? Oh, Jesus, feels like epoca victoriană. Pe primul cred că l-am primit de la văru-meu. Era un Nokia 3310. Era o supersculă, dar era atât de sculă încât un an de zile nu m-am atins de el. Mă speria teribil.

Am trecut peste teamă când mi-am tras un gagiu care era însurat. Deci telefonul era vital, să mă informeze când îi nevastă-sa plecată și ne putem vedea. Bine, era cumva exclus să vorbim pe el, că nu își permitea nimeni luxul ăsta pe vremea aia. Atunci dădeai bip sau maxim SMS. Între timp s-a terminat relația, cu scandal, evident. Mi-am mâncat suficient ficatul cu ăla.

A fost și primul din cele 4.580 de telefoane pierdute pe motiv de praf-pilaf prin birturi. Am și azi unul identic, nu mai știu de unde am făcut rost de el. Faza e că n-am încărcător la el și mi-e ciudă de mor. Amant nu mai am chef să-mi fac, da-ți dai seama ce mișto ar da să-l scoți pe masă la Control?

Pe primul l-am primit în clasa a zecea de la părinți. Era un Siemens A55 și aveam neapărat nevoie de el. Mai ales pentru orele de matematică și fizică, la care mă plictiseam teribil. M-au și prins profesorii de multe ori cu el în mână, din cauza tastelor care se auzeau destul de tare. Nu mă puteam abține. Nu l-au confiscat niciodată. Preferam să mă scoată la tablă și să-mi dea o notă mică, dar nu îi lăsam să mi-l ia. Le spuneam că e bunul meu și nu au voie să facă asta.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la el era jocul „Balloon Shooter", care m-a salvat în multe ore de integrale și derivate. Era un joc simplu. Apăreau niște baloane și trebuia să le împuști. Era mai fain ca Snake. Nu am avut niciodată Nokia 3310, dar mai făceam schimb cu colegii care-l aveau. Oamenii își luau telefoane în liceu pentru jocuri. Dar „Balloon Shooter" aș mai juca și acum.

După vreo doi ani și după ce l-am tot scăpat pe jos, am primit un Nokia cu cameră în clasa a doișpea. Era the shit în perioada aia. L-am pierdut în taxi după jumătate de an, în prima lună de facultate.

Primul mobil a fost un Samsung argintiu cu clăpiță. Și acum, când văd un telefon argintiu cu clăpiță, tresar de emoție. Bine, e o emoție îndepărtată și caldă, dar e acolo. Aveam paisprezece ani și tocmai filmasem primul meu lung-metraj - Sex Traffic. De abia intrasem la liceu și, deodată, m-am trezit cu rulotă personală și oameni care mă întrebau din cinci în cinci minute dacă mai am nevoie de ceva.

După ce am terminat filmările, m-am trezit cu o sumă de bani considerabilă pentru un copil, așa că printre primele lucruri pe care le-am luat a fost un Samsung argintiu cu clăpiță. Eram singura care avea așa ceva pe o rază destul de mare. Îmi plăcea la nebunie. Aveam o plăcere deosebită să deschid clăpița cu o singură mână. Mi se părea uber cool. Dar n-a trecut mai bine de o săptămână și m-am trezit împinsă într-o scară de bloc de lângă liceu și amenințată că, dacă nu scot telefonul, mi-o iau. Erau trei fete zdravene, de vreo optsprezece ani, foarte hotărâte, astfel încât, cu lacrimi în ochi, m-am conformat. Până la urmă le-a prins poliția, dar telefonul nu l-am recuperat.

M-am încăpățânat și am mai cumpărat unul identic. În nici două săptămâni, în timp ce stăteam cu niște prieteni în fața cinematografului Victoria din Iași, apare din spate un băiat pe care nu-l cunoșteam, dar m-am gândit că ar fi prieten cu unul dintre noi. S-a apropiat de mine și, foarte firesc, mi-a luat telefonul din mână, a făcut câțiva pași și a luat-o la fugă. Până să-mi dau seama ce se întâmplă, băiatul dispăruse în părculețul din spatele cinematografului. Am alergat cât m-au ținut plămânii, dar degeaba. Și cam asta a fost. Următorul telefon a fost unul fad și lipsit de personalitate. De atunci, am cele mai vechi modele de telefon, cât să-mi rezolv strictul necesar. Nimic mai mult. Primul rămâne telefonul pe care l-am iubit cel mai mult.

Prin 2000-2001 am avut primul telefon mobil. L-am primit de la tata. La vârsta aia nu înțelegeam exact de ce am nevoie de el. Cred că era un Alcatel sau ceva de genul. Avea un ecran similar celor de la pagere sau mai degrabă ca la un calculator de buzunar. Avea și SMS, dar puteai să scrii doar câteva cuvinte pe mesaj. Îmi aduc aminte că nu aveai Caller ID pe el. Trebuia să țin minte toate numerele de telefon. Nu avea nici funcție de vibrații. Cea mai mare distracție era să suni pe cei câțiva prieteni care aveau același model și să-i trezești la ore dubioase.

Dar telefonul de care-mi amintesc cu mare drag a fost un Motorola. Nu mai știu exact ce model, dar avea clapetă, era foarte micuț și, cel mai important, o cameră foto. Mi s-a părut ireal să văd așa ceva. Era un VGA de un megapixel, dar era acolo.

Pe atunci eram skateraș și telefonul ăla făcea totul mult mai distractiv, pentru că avea cameră. Eu și prietenii mei ne chinuiam foarte mult să prindem ollie-uri și alte scheme. Asta se întâmpla foarte rar. Dar și când prindeam o poză faină era o sărbătoare.

Mi-e cumva dor de el, pentru că era totul mai simplu și te descurcai cu ce aveai. Treaba asta îți exersa puțin imaginația. Dar mă bucur să știu că telefonul pe care-l am acum e de o sută de ori mai performant decât primul computer pe care l-am avut. Îmi place evoluția asta în tehnologie și nu m-aș întoarce niciodată în perioada aia.