Trent Reznor vorbeşte despre începuturile Nine Inch Nails

Când eram mai tânăr şi voiam să văd dincolo de suburbiile Midwest-ului, Trent Reznor mi-a fost ca un sfânt protector. Multă lume nu-şi dă seama că liderul gigantului rock industrial Nine Inch Nails şi-a petrecut adolescenţa în zonele rurale din Pennsylvania şi şi-a descoperit latura artistică în pustiul dezolant care era nord-vestul statului Ohio în anii '80. Faptul că a reuşit să transforme Midwest, un loc sufocant, în artă m-a inspirat foarte mult. S-a folosit de Cleveland ca de un incubator, ca să-şi perfecţioneze sunetul care combină sensibilităţile pop cu zgomotul electronic şi versurile brute, încărcate de emoţie. La fel ca Devo, o altă trupă bine cristalizată din nordul statului Ohio, când Nine Inch Nails s-a lansat, era deja o forţă muzicală bine sedimentată, definită de propriul sunet, propria identitate şi propria estetică.

Până în prezent, Nine Inch Nails au compus nenumărate hituri şi albume, au avut o grămadă de clipuri muzicale şi turnee şi au vândut mai mult de 20 de milioane de înregistrări în toată lumea. Piesele inovatoare ale lui Reznor au deschis calea pentru toţi, de la Kanye West până la TV on the Radio. Iar acum, el continuă să influenţeze lumea prin compoziţiile sale de Oscar pentru filmele lui David Fincher şi prin munca sa creativă de la Apple.

Mereu am vrut să explorez trecutul alături de Reznor şi să aflu cum a fost pentru el să-şi petreacă tinereţea în Midwest, înainte de nominalizările Rock and Roll Hallof Fame, când încă se mai căuta pe sine şi îşi dezvolta arta. Aşa că l-am sunat undeva spre sfârşitul anului trecut, ca să vorbim despre cum perioada petrecută în axila Statelor Unite l-a ajutat să devină unul dintre cei mai influenţi artişti ai generaţiei sale. Asta e ce mi-a povestit el:

Nine Inch Nails: Happiness In Slavery (Uncensored) (1992) from Nine Inch Nails on Vimeo.

Mereu am crezut că nu sunt produsul niciunui stil. Nu am simţit niciodată că mă încadrez undeva. Dar sunt anumite locuri care m-au influenţat. Am crescut într-o zonă rurală din Pennsylvania, unde mi-am petrecut 18 ani într-un orăşel de căcat, la nord de Pittsburgh, cu mult înainte de internet şi prea departe de frecvenţele radio ale facultăţilor. Am crescut cu muzica destul de mainstream din AM şi FM. Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului meu liber gândindu-mă la cum să evadez sau ascultând muzică.

Am fost destul de norocos că am fost crescut de bunici. M-au sprijinit în tot ce am făcut şi m-au îndemnat să iau lecţii de pian încă de la o vârstă fragedă. Mi-am dat seama că eram bun la asta şi îmi plăcea, şi mă puteam identifica cu activitatea asta. Faptul că puteam să cânt destul de bine la pian mi-a dat un sentiment de mândrie şi de stimă de sine. Pe măsură ce-am mai crescut, mi-a surâs ideea unei trupe şi muzica rock a început să se strecoare din ce în ce mai mult în viaţa mea. Dar nu m-am descurcat prea bine cu basul şi tobele. Clapele îmi plăceau foarte mult şi au devenit visul meu. Vream să fiu pe scenă şi să mă exprim cu ajutorul muzicii. Eram sigur de asta.

În liceu, puştanii îşi alcătuiau trupe de muzică. Dar nu cu scopul de-a face muzică originală şi de a crea artă. Noi voiam doar să cântăm pe la balurile din liceu sau poate printr-un bar sau la târgul local sau pe la cine ştie ce eveniment de căcat de prin zonă. Pe atunci interpretam doar muzică altora, nu veneam cu nimic nou. Acum mi se pare prostesc să faci asta. Cover-urile nu mai sunt aşa populare printre trupele din ziua de azi. Dar pe atunci, cam asta se făcea. Iar trupele de succes erau formate din tipi de 40 de ani care făceau cover-uri şi reuşeau să obţină mereu gig-uri pe undeva. Numai că eu nu voiam să ajung aşa. Ar fi însemnat să nu merg până la capăt.

Am terminat liceul în '83, cam în aceeaşi perioadă în care a fost un boom tehnologic şi începuseră să apară drum machines şi synth-uri. Aveam impresia că pasiunile mele se combină şi formează ceva nou. Îmi plăcea ideea că genul ăsta de muzică n-ar fi putut exista cu câţiva ani înainte, pentru că nu exista tehnologia necesară pentru a o crea. Eu sunt împotriva nostalgiei. Nu eram de părere că scena rock trebuie să-i aibă ca model pe cei de la Led Zeppelin şi să se muleze după stilul lor. Tocmai atunci apăreau o grămadă de noi instrumente muzicale, iar faptul că eram la clape însemna că îmi venise vremea.

După ce-am terminat liceul, am fost constrâns să mă duc la facultate. Aveam nevoie de un punct de sprijin. Eram bun la matematică, aşa că m-am dus la o facultate din apropiere, numită Allengheny College. Era un loc destul de tare. Era destul de multă activitate în campus şi toată lumea făcea parte dintr-o frăţie. Din moment ce în liceu fusesem un marginal, care stătea în colţul lui, împreună cu ceilalţi marginali, când am ajuns la facultate am încercat să mă integrez cât mai bine. Voiam să simt că aparţin de ceva. Dar când am văzut ce-i acolo, mi-am zis, Tipii ăştia sunt nişte bulangii.

Am realizat că pot să stau să rezolv probleme de calcul diferenţial toată ziua, numai că nu prea-mi plăcea să o fac. Dar eram alături de oameni cărora le plăcea să o facă. Am zis că mai bine las naibii siguranţa şi confortul şi mă apuc să fac ceea ce-mi place, adică să compun muzică şi să cânt.

O altă chestie importantă care mi s-a întâmplat cât eram la facultate a fost că am descoperit radioul facultăţii. Până atunci nu ştiam cât de multe genuri de muzică există. I-am descoperit pe cei de la Bauhaus, după ce se despărţiseră, şi pe cei de la Joy Division şi Throbbing Gristle şi o grămadă de alte chestii de care nici nu ştiam că există. Ştii senzaţia aia pe care o ai atunci când dai de o trupă nouă, de care n-ai mai auzit, şi descoperi că de fapt trupa aia are deja trei albume lansate? Pentru mine e o senzaţie foarte plăcută, pentru că abia aştept să le diger şi să le asimilez muzica. Mi s-a întâmplat chestia asta cu vreo 30 de trupe, cât eram în facultate. Am căpătat foarte multă inspiraţie din pasiunea mea.

Următorul loc care m-a absorbit a fost Cleveland, care se afla la vreo două ore distanţă. Acolo de unde sunt eu, sunt doar două oraşe în apropiere: Cleveland şi Pittsburgh… Aşa că am ales unul. Cleveland avea un magazin de instrumente muzicale foarte mişto. Se numea Pi Keyboards and Audio. Trebuie să ţii cont că, pe atunci, dacă voiai un sintetizator, te costa cam de la 3500 de dolari în sus. Lucrurile nu se ieftiniseră încă. Aşa că mă duceam până-n Cleveland, intram în magazinul ăla şi îl enervam pe vânzător din cauză că nu făceam altceva decât să mă uit ore-n şir la chestii pe care el ştia că nu mi le permit. Aveau drum machines foarte rare, de care nu mai avea nimeni. Nu era genul de aparatură pe care îl găseai la Guitar Center. Aici era vorba de un magazin care vindea chestii interesante de înaltă tehnologie.

Mi s-a oferit o slujbă acolo, ca vânzător, aşa că am acceptat-o şi m-am mutat în Cleveland şi am intrat pe scena locală. Am dat peste câteva trupe care aveau nevoie de un om la clape. Era muzică originală. Ceea ce era cu adevărat interesant pe atunci (iar aici romanţez puţin) era că nu existau decât vreo zece trupe care chiar se străduiau să facă ceva original. Dar niciuna nu avea un plan sau o strategie, pentru că toate aveau un singur scop, în momentul ăla, şi anume, să obţină un contract cu o casă de discuri. Toate trupele de care vorbesc se duceau şi cântau prin localuri care le permiteau să cânte muzică originală, în speranţa că or să atragă atenţia cuiva de la vreo casă de discuri şi or să obţină un contract. Chestia asta nu s-a întâmplat niciodată niciunui cunoscut de-al meu.

Aş fi vrut să fiu alături de cei de la Smiths sau într-o frăţie unde să-mi găsesc prietenii pe care nu i-am avut niciodată. Dar în Cleveland nu dădea nimeni doi bani pe ce gen de muzică îmi plăcea mie. N-am găsit prea mulţi oameni cărora să le placă aceeaşi muzică care îmi plăcea mie sau care să găsească inspiraţie în lucrurile în care găseam eu inspiraţie,şi care să fie dispuşi să investească timp şi efort în ceva care nu părea să aibă rezultate clare.

În Cleveland, ca şi în orăşelul în care crescusem, nu se întâmplau prea multe. Tot aveam impresia că e un oraş mic. E adevărat că îţi oferea mai multe resurse şi oportunităţi, dar uneori aveai impresia că oraşul te doboară. Chestia asta m-a motivat să mă perfecţionez, să găsesc o cale de scăpare şi să dau lovitura.

Am frecat-o vreo câţiva ani şi am cântat prin câteva trupe şi am ajuns într-un punct în care mi-am dat seama că trebuie să mă confrunt cu un lucru pe care îl tot ignorasem. Aşa că m-am uitat bine de tot în oglindă şi m-am întrebat: Pot să compun ceva? Iar ăsta a fost începutul Nine Inch Nails.

Făcusem cunoştinţă cu un tip pe vremea când vindeam drum machines şi căcaturi d-astea la magazin. Avea un studio de înregistrări undeva în centru, în partea de est a Cleveland-ului. Locul arăta ca şi cum ar fi fost bombardat. Toată zona arăta că după război, cu acoperişuri găurite. America în declin, în pula mea. Ştiam că Prince, care e un model pentru mine, lucra la un studio ca să beneficieze de timp de înregistrare gratis. Am învăţat inginerie şi am început să fac lucrurile pe care nu voia nimeni să le facă, cum ar fi să curăţ pişatul de pe capacele de toaletă. În cele din urmă, am obţinut accesul la un studio de înregistrări adevărat. Stăteam treaz până nu mai puteam, noaptea, ca să învăţ inginerie şi să lucrez la demo-urile mele.

Primele mele încercări cu versurile au fost nesincere şi de căcat, pentru că nu exprimau cu adevărat ce credeam. Îmi plac cei de la The Clash, ia hai să scriu şi eu nişte versuri cu mesaje politice în care nu cred, doar pentru că e la modă… Nu mi-am găsit adevărata voce interioară decât atunci când mi-am amintit că am un jurnal mai vechi cu chestii stânjenitoare. Era plin de chestii pe care simţisem nevoia să le pun pe hârtie, pentru că altfel mi-aş fi pierdut minţile. Multă furie. Mi-am dat seama că multe dintre scrierile alea s-ar fi potrivit ca versuri. Eram curios să văd ce-o să iasă dacă le combin cu muzică.

Nine Inch Nails: Head Like a Hole (Remastered) from Nine Inch Nails on Vimeo.

Oricum, am ars-o pe cont propriu o perioadă şi am creat două melodii şi mi-am făcut curaj şi i le-am arătat prietenului meu, care mai târziu a devenit managerul trupei Nine Inch Nails. I-am dat o casetă cu înregistrarea şi mi-am luat tălpăşiţa, la propriu. M-a sunat mai târziu şi mi-a zis, „Dacă vrei să faci ceva din asta, mi-ar plăcea să contribui şi eu."

Cred că inspiraţia, combinată cu faptul că eram împăcat cu gândul că n-o să aibă succes şi n-o să vrea nimeni s-o asculte, a fost de ajuns să mă facă să spun, OK, cred că o să încerc să fac asta. Aşa a luat naştere Pretty Hate Machine.

După ce-am alcătuit trupa, aveam la dispoziţie o scenă destul de limitată şi câteva baruri în care să cântăm. Am fost foarte inspiraţi de producţiile casei Wax Trax. Cluburile gothic în care se puneau melodiile lor ne-au inspirat mult. Eu şi prietenii mei formam un grup şi consideram că avem gusturi bune în muzică. Împrumutam idei unii de la alţii. Mai aveam şi un club numit Phantasy Nightclub. Repetam la etaj. Tot acolo cântau şi trupe precum Jesus and Mary Chain, ceea ce făcea din clubul nostru un fel de nod cultural al oraşului. Ţin minte că odată le-am cărat echipamentul de filmare până sus celor de la Psychic TV şi le-am salvat concertul celor de la Jesus and Mary Chain, pentru că toboşarul lor venise doar cu două beţe, şi pierduse unul. Am amintiri plăcute de atunci. Nu era genul de loc la care visasem, dar m-a motivat şi mi-a influenţat stilul.

Când m-am mutat în Cleveland, m-am simţit liber şi gata să o iau de la zero. Nu mai eram cine fusesem până atunci. Era un loc nou şi un început nou. Începeam să mă înţeleg din ce în ce mai mult pe mine însumi, şi mă preocupa din ce în ce mai puţin dorinţa de a aparţine de un alt grup. Era vorba despre autoexprimare şi reinventare. Uneori mai şi disimulam, dar o făceam sincer. Experimentam, testam lucruri, încercam să-mi dau seama cine sunt. Încercam, inconştient, să-mi dau seama ce am de spus, ca artist.

Nine Inch Nails: Burn (1994) from Nine Inch Nails on Vimeo.

Traducere: Mihai Niţă

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe și despre alți rockeri:
Am vorbit cu Robert Plant despre viaţă şi Led Zeppelin Prietenii bețivi și morți ai lui Alice Cooper