Hoarde dezorientate la Primavera Sound

La Primavera Sound, unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Spania, pe coasta mării Balearice, nu e semnal la telefon, iar metrourile sunt pline ochi, ca la un meci cu Barça, în care Barça învinge. Mă aflu de două luni în Barcelona și n-am trăit moment mai emoționant ca atunci când m-am urcat în metroul către Forum, unde urma să fie vinerea mare cu: Blur, James Blake, The Knife, Ghost Digital, The Breeders, Glass Candy, Tinariwen, Merchandise, The Jesus & Mary Chain și alții. Cu fiecare stație, ni se alăturau alții ca noi, cu bere cu 7% alcool, în grupuri mici formate pe criteriul „la ce scenă mergi”.

Când am ieșit, stătea să plouă și râsetele se lungeau în vânt. Ne-am cumpărat pelerine de ploaie de la chinezi și bere de la paki (vânzători ambulanți asiatici), apoi mi s-a pasat mie rucsacul cu sticla de vodcă și am trecut surâzând de control. Deja știam toți că se poate intra cu alcool, de la prietenii care probaseră terenul cu o zi înainte. Ne-a plăcut asta. M-am ofticat acasă, când am văzut orarul, că trupele mele favorite se suprapuneau, dar la fața locului uiți tot ce nu-ți convine, odată ce vezi marea, apusul, străinii prietenoși, rusoaicele cu flori prinse în părul blond și muzică bună oriunde nimerești.

Primele ore le-am petrecut destul de dezorientați și doar o mână de oameni, încă foarte treji și leneși. Ne-am plimbat mult, ne-am trântit pe iarbă, am cunoscut câteva nații de hipsteri și am vorbit despre vegani. Pe la șapte seara stăteam în mijlocul forumului și nu știam către care scenă s-o luăm. Nici nu ne închipuiam că vom merge kilometri întregi în noaptea aia, câteodată alergând cu marea de oameni pentru că se auzea din departare: „Girls who are boys / Who like boys to be girls / Who do boys like they´re girls / Who do girls like they´re boys “.

Primul live la care ne-am oprit și ne-a și plăcut a fost Ghost Digital. Tipul ne-a povestit vreo oră despre cer, păsări și plânsul ca normalitate, iar el era mai wasted ca toți cei care-l ascultau. A fost singurul moment în care am ajuns să vedem scena fără să ocupăm loc cu 40 de minute înainte. În mod normal, ca să vedem unul dintre artiști de-aproape, ne așezam în fața scenei mai întâi întinși și relaxați, apoi chirciți și ușor speriați de pașii tupeiștilor, iar cu câteva minute înainte de start stăteam în picioare, lipiți unul de altul, cu presiune maximă din spate.

Așa am făcut și la James Blake. Și bine-a fost, că fără strop de drog și cu alcoolul de-acasă terminat, mi-a bătut inima fix cum a vrut el. Mulțimea se mișca la unison și sutele de ochi erau închiși. Forțele de ordine au scos din mulțime o gagică care a leșinat. Am zis: „Uite unde era noul Michael Jackson.” Deja voiam altceva decât alcool și totul a avut soluție la fața locului, deși ceva mai scumpă.

Apoi lucrurile s-au încețoșat, oamenii nu mai mergeau hotărâți, nimenii nu-și mai amintea programul, eram toți o hoardă dezorientată, iar eu trăgeam poze pe filme expirate. Am alergat către Blur, dar după câteva minute de entuziasm am fugit către Glass Candy, unde unii nu prea știau cine cântă, dar dansau pentru ea. Apoi ne-am grăbit să mai vedem o dată luna și-am dat de Tinariwen, o trupă din deșertul Sahara pe care n-o mai auzisem, dar care ne-a plăcut mai ales pentru conservarea tradiției. De-acolo am auzit o faimoasă piesă de la The Breeders și-am fugit către ei. Așa a fost vreo 4 patru ore: haos, punguțe cu droguri, beri prea mici și lună plină.

Apoi ne-am așezat la o bere fix lângă gardul din fața scenei, unde urmau să cânte The Knife, pe care voiam să-i vad de vreo șapte ani. Unii au zis că că și-au bătut joc de public, că n-au băgat live și au lăsat niște dansatori să prezinte albumul Shaking the Habitual. Dar eu am înțeles tripul, iar dansatorii mi-au dat energie maximă, parcă vorbeau cu publicul prin mișcarea scenică.

În momentele de respiro auzeam din spatele meu: „Where the fuck are you?”, „Come on the stage and sing you shitholes!”. Dar când muzica începea, mulțimea se bâțâia și țipa puținele versuri. Toți în afară de un dubios asiatic de doi metri, care aproape ne-a luat la bătaie că-l împingeam și care de oftică că făceam mișto de el, a încercat să fure portofelul unui mexican de 1,50 metri, fără succes.

Am mai fumat o țigară, ne-am mai pierdut de un grup și ne-am întors la metroul plin. Barça câștigase.

Primavera Sound e de trăit.