Cum e să ieși la întâlniri când ești HIV-pozitiv

My First Time este o rubrică și o serie de podcasturi care explorează sexualitatea, genul și kink-ul cu curiozitatea unui virgin. Cu toții știm că „prima oară” este despre mai mult decât să ți-o tragi. De la experimentarea kink-ului până la încercarea unor lucruri noi și sălbatice, toți avem parte de prime dăți în dormitor – așa rămâne distractiv sexul, nu?

Săptămâna asta, scriitoarea și activista Juno Roche îți spune cum e să trăiești și să ieși la întâlniri când ai HIV. Poți urmări My First Time pe Google Podcasts, Apple Podcasts, Acast sau de unde îți mai asculți tu podcasturile.

Am aflat că am HIV într-un mod foarte ciudat. Partenerul meu de atunci s-a îmbolnăvit foarte tare și a fost dus la spital unde au descoperit că are o boală foarte serioasă care era legată de SIDA. Eram împreună de 10 ani, consumasem droguri intravenoase împreună și făcusem sex neprotejat de multe ori, deci am știut că aveam și eu HIV. Asta se întâmpla la începutul anilor 90, înainte de tratamentul pentru HIV, când doctorii îți spuneau practic că vei muri. Dar trebuia să fiu pozitivă, fiindcă era foarte bolnav.

Am făcut un test HIV și a ieșit pozitiv. Atunci îți dădeau un document care dovedea că vei avea anumite beneficii și că speranța de viată nu era mai lungă de șase luni. A fost foarte greu. M-am simțit pedepsită. Dar îmi amintesc că m-am și simțit tenace: am fost prima din familia mea care a făcut o facultate și mi-am spus că dacă voi muri, măcar mor cu un titlu academic.

E greu pentru oameni să-și dea seama cum a fost înainte de apariția tratamentului pentru HIV. SIDA era văzută ca o ciumă pe care ți-ai făcut-o singur și meritai să mori, și chiar vei muri, deci nu vei mai fi o problemă pentru alții prea mult timp. Urma să mai trăiești puțin și să dispari – așa cum ar trebui. Ăsta a fost sentimentul general. A fost foarte dificil să trăiesc în acea perioadă. Chiar și să-mi găsesc un doctor sau dentist era greu, fiindcă nu voiau să te trateze. Oamenii nu voiau să ne atingă.

Facultatea mea nu a avut pe nimeni cu HIV așa că m-au rugat să plec. Spuneau lucruri precum „Dacă te tai?” Oamenilor cu HIV li se spunea că au sânge toxic și că trebuie să-l ținem în interior. Făceam cursuri de artă și filosofie pe care am ales să le continui. Munca mea a ajuns să fie despre HIV pozitiv. Făceam instalații în care pictam pereții altcuiva în alb sau le puneam covor pe podea. Erau instalații invizibile. Pentru că așa mă simțeam: ca și cum lumea voia să fiu invizibilă, sau să dispar, așa că arta era un mod de a exista în lume în timp ce eram simultan oribil de submisivă și politicoasă.

Partenerul meu a supraviețuit și ne-am despărțit. La acel moment, amintirea mea cea mai pregnantă este că mă simțeam ca marginalizată. Nimeni nu voia să se simtă așa, dar am învățat cum să trăiesc cu asta. Mergeam la cină la oameni care mă urmăreau ca să se asigure că nu le ating din greșeală vesela. Dar nu mă simțeam furioasă, nu atunci – devii foarte submisiv. Dar HIV-ul măcar m-a ajutat să fiu determinată să-mi continui studiile la facultate.

Mi-a luat mult timp să încep să ies la întâlniri după ce am fost diagnosticată. Îmi plăcea sexul și voiam intimitate și să cunosc oameni noi, dar știam că trebuia să le spun de infecția mea. Când ești o femeie trans cu HIV, există un pericol când spui asta potențialilor parteneri. Am dat peste bărbați care au răspuns incredibil de agresiv. Pe de altă parte, câteodată spuneam cuiva și reacția era una foarte ok, și simțeam că trebuie să mă îndrăgostesc de el fiindcă m-a acceptat. Multe persoane cu HIV pe care le știu au rămas în relațiile respective, pentru că le era mai ușor. Adică erau pagini din ziare care spuneau la propriu: „Deportați-i pe o insulă și lăsați-i să moară”. Și încerci să ieși la întâlniri în acel mediu. Asta este eticheta ta. Nu ești acceptabil de atrăgătoare, amuzantă, educată, inteligentă. Nu alea sunt etichetele tale. Etichetele tale sunt: trebuie să fii deportată, meriți să mori. Și te gândești: Spun cuiva că asta e eticheta mea? Dacă află?

Îmi aduc aminte că am cunoscut pe cineva de care îmi plăcea și voiam să am o relație cu el și i-am pus pe alți oameni să afle cum ar putea reacționa dacă-mi afla diagnosticul. Când făceam sex era dificil pentru că – deși îi credeam incredibil de atrăgători – eram foarte îngrijorată. Mental nu eram acolo, pentru că încercam să fiu sigură că totul este ok cu prezervativul și restul.

Chiar și astăzi, dacă-mi pun la descriere pe Tinder „sunt o femeie trans cu HIV”, nu iau niciun like. Dar îmi înțeleg corpul și cât de valoroasă sunt pentru lume, mă cred sexy și atrăgătoare. Cred și că oamenii transmasculini sunt atrăgători, lucru care este reconfortant, fiindcă simt că am comunitatea mea. Așa că întâlnirile pentru mine au devenit din nou interesant de minunate, la vârsta de 50 de ani.

Din moment ce cantitatea mea de virus este nedetectabilă, nu simt în mod necesar că trebuie să le spun partenerilor potențiali că am HIV, din moment ce nu pot să-l dau mai departe. Astăzi este complet sigur pentru cineva care este sub un tratament bun și-l urmează conștiincios să facă sex. Unul dintre lucrurile bune pentru tinerii care sunt diagnosticați acum este că pot deveni netedectabili foarte rapid.

Dacă cineva m-ar respinge că sunt seropozitivă m-aș gândi că Lumea este un loc al dracului de nasol din cauza oamenilor ca tine. De ce nu pot dispărea oamenii ca tine? Cred că este foarte important pentru cei care i-au supraviețuit HIV-ului să-și împărtășească lecțiile de viață. Tocmai ce am lansat un proiect global numit „Viața și Iubirea cu HIV”, și este o platformă pentru femeile din jurul lumii unde pot să-și împărtășească eseurile despre experiențele lor de a trăi și iubi cu HIV.

Sfatul pe care l-aș da oamenilor care tocmai ce au fost diagnosticați cu HIV este: respiră. Oferă-ți timp să se așeze. Înconjoară-te de persoanele în care chiar ai încredere și vorbește cu ei despre asta. Pentru că te vei simți ca și cum se sfârșește tot, dar nu este așa. Tratamentul de astăzi este grozav – iau aceeași pastilă de 17 ani și nu prea am efecte secundare. Și fii bun cu tine. Pentru că viața este prea scurtă să te încarci cu alte lucruri pe care ți le pun în cârcă oamenii.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.