De ce uneori e mișto când e frig ca naiba

Când eram mic, exista un câmp în spatele casei mele. Colocvial, câmpul ăsta era cunoscut drept „Câmpul”. Câmpul era împărțit în două de un deal (pe câmpul superior: o cărare micuță din beton gri, un loc de joacă pentru copii, un tomberon) (câmpul inferior avea propriile legi: era o zonă mai mult sau mai puțin plată, unde jucam fotbal și, de două ori pe vară, trecea o mașină de tuns iarba de la primărie și-l rădea până la țărână) și pe ăsta ne dădeam cu sania când ningea.

Copii cu sănii de plastic, șase copii înghesuiți pe o prelată albastră care alunecă. Copii care se bat cu bulgări și fac oameni de zăpadă slăbănogi și firavi, din cei câțiva centimetri de zăpadă care reușiseră să se depună. Și apoi eu, mândru pe micuța mea sanie: mi-o făcuse tata din rămurele și un peticel decupat de mochetă ca să amortizeze șezutul, iar pe post de lame, două tije în plus de la mochetă. Era o sanie foarte frumușică pe care mi-o amintesc că am aruncat-o la gunoi, fără să mă gândesc prea mult, niște ani mai târziu, după o curățenie generală, cu mânerul ei firav de sfoară care a fluturat în aer. Dar: „Tati”, l-am întrebat într-o zi, prin zăpadă. „Dacă turnăm apă rece peste lamele de la sanie, peste noapte, o să înghețe și-o să alunece mai repede mâine pe deal?” Și, cu o voce blândă, mi-a explicat: Nu, fiule, dulcele meu băiețel idiot. Dar dacă turnăm apă fierbinte pe sanie, prin miracolul științei, o să înghețe mai repede. Și-mi amintesc că m-am trezit devreme în ziua aia, am fiert atent o oală de apă pe aragaz și am turnat-o pe sania întoarsă cu fundu-n sus, pregătit de o zi plină de alunecat pe un deal pe cur.

Să fi fost aia cea mai bună zi din viața mea? Nu știu, dar poate: îmi ieșea abur din plămâni zici că eram tren, frigul îmi strângea fețișoara rumenă, aveam senzația aia eliberatoare de cădere și accelerare în același timp, mă înclinam și se apropia pământul să mă întâmpine, mergeam mai repede decât aș fi putut vreodată să merg pe cont propriu. Poate asta a fost culmea vieții mele și totul a alunecat ca o sanie în jos, pe un deal metaforic, de-atunci. Poate că ziua aia cu zăpadă chiar a fost cât se poate de bună și n-o să mai am parte vreodată de nicio zi la fel de pură.

Nu. Greșit. Uită-te ce-i afară, idiotule. Ninge. Și așa începe, din nou, cea mai tare zi din viața mea: Ziua la Zăpadă pentru Adulți, în Care Pot să Mă Duc să Cumpăr Ciocolată Caldă de la Lanțuri de Cafenele Cât Vreau Eu și Nimeni nu Poate să-Mi Zică Niciun Căcat pe Tema Asta.

RĂMÂNE UN MOTIV DE ENTUZIASM PENTRU CÂND TE TREZEȘTI

Evident, cel mai distractiv lucru din copilărie, dincolo de Ziua de Crăciun, era ziua la zăpadă, când împingeam ușor perdelele alea într-o zi rece de iarnă și mă uitam afară la o lume albă și schimbată, docilă și pașnică, cu un strat proaspăt de zăpadă numai bun de călcat în picioare, aruncat, sculptat, bun de alunecat, o zi pură de hârjoneală fără grija muncii sau a școlii. Oare există ceva mai bun, pe bune, decât acel prim pas cu cizma de cauciuc în zăpada virgină, prima urmă pe care tu și doar tu o lași, un praf de alb pur și angelic călcat în picioare și modelat de un tu de cinci ani? Nu. Nu există. Nici măcar heroina, presupun.

Evident, lucrurile stau altfel acum – primul lucru pe care l-am făcut azi-dimineață a fost să verific întârzierile trenurilor cu un oftat, să mă foiesc pe sub pat încercând să-mi găsesc bocancii, ca să nu sfârșesc încercând să alunec până la o stație de tren încălțat în Classics (există o nuanță anume de verde-vânăt pe care o prinde curul când cazi blană pe el, în timp ce aluneci pe zăpadă în Classics și durează cam cinci săptămâni întregi să dispară) (nu! Mă! întreba! de ce! știu! asta!), iar apoi să fac chestia aia în care cumva te zvârcolești până la marginea patului să apuci un halat și să ți-l pui înainte să te dai jos din pat, astfel încât șocul de adrenalină provocat de ieșitul în frig să nu-ți înghețe inima în piept, dar: când am ieșit pe ușă azi-dimineață, cu zăpada albă, proaspătă, sub picioare și mașinile care alunecau calm și liniștit pe străzi, iar pulberea proaspătă cădea din cer în jurul meu, m-am umplut de o senzație copilărească de uluire, pace și fericire. NU PĂȚEȘTI LA FEL DE LA GRINDINĂ, MM.

NU EXISTĂ O LUMINĂ MAI BUNĂ PENTRU SELFIE-URI PE LUME

Nu trebuie să-ți spun eu acum că feed-ul tău de Instagram constă din două poze: i. Priveliștea de dimineață din apartamentul cuiva (sau, în anumite cazuri, din clădirea înaltă de birouri), care e o poză cu zăpada care cade și o poză cu acoperișurile și grădinile din jur, toate pure și albe, și are și vreun text însoțitor ironic despre cât e de penal și evident să faci o poză cu zăpada când a nins, chestie pe care eu o urăsc, pentru că, hai, asumă-ți, prietenaș; e zăpadă, nu te mai preface că nu-ți place la nebunie. Și ii. Poze cu oameni care arată absolut superb și futabili, cu o căciulă tricotată, prin cine-știe-ce parc.

Ce are zăpada de-a face cu faptul că selfie-urile făcute-n ea sunt atât de flatante? E pentru că lumina de zi de-afară e la calitate de studio, astfel încât toată lumea care se plimbă-n fulare și mănuși arată extraordinar. Uite, aici e fotograful VICE Chris Bethell, care explică mai bine decât aș putea eu s-o fac: „Zăpada e minunată pentru cel care-și face selfie, pentru că natura s-a decis să-ți fie asistent foto azi. Preț de o singură zi, natura îți ține cel mai mare reflector din lume – lumină care se reflectă din toate direcțille peste ridurile tale și-ți șterge pungile de sub ochi. Selfie-urile tale o să arate ca și cum ai fi fost blocat în purgatoriu acum zece ani.” ȘTIINȚĂ.

EXISTĂ CEVA APARTE LA A TE CUIBĂRI

În clipa asta port un pulovăr pe gât și în scurt timp s-ar putea să-mi pun un fular în casă. Când ies la prânz o să-mi pun o haină care e, practic, o mare pătură verde, cu niște corzi elastice trecute prin ea, ca s-o facă să aibă o vagă formă de mâneci. Mi-am pus tricoul termal și l-am băgat în pantaloni, iar în bocanci am cele mai groase șosete. Când o să ajung acasă mai tâziu? Mă bag în pat înainte de ora zece, cu o pătură în plus, la cină mănânc fasole pe pâine prăjită. Tot ce-mi trebuie e un foc care să mocnească în sobă și un câine mare, zdravăn, cu care să ies la plimbare și să mă întorc, roșu-n obraji și epuizat, la cineva care-mi face un hot toddy într-o bucătărie de țară – și eu sunt: confortabil la maximum, cel mai confortabil om din lume.

MÂNCAREA DE VREME RECE E CEA MAI BUNĂ MÂNCARE

Ah, da, o mare tocană într-un castron mare și roșu? Da, te rog. O cutie de supă la 3 lire, cu o baghetă întreagă, unsă cu unt, garnitură? Absolut? Patru ciocolate calde într-o singură zi? Da. Să mănânci, gen, doar bezele? În picioare? Da. O halbă de Guinness lângă un foc mocnit la crâșmă. O ceva cu whiskey într-un fotoliu, în timp ce-ți odihnești picioarele pe un covor. Și, poate cea mai bună mâncare de vreme rece dintre toate: să faci un tip de la livrări la pizza Domino’s să-ți aducă un Pepperoni Passion și să nu prea-i dai cine-știe-ce bacșiș.

ÎMI ANULEZ TOATE PLANURILE PE CARE LE AVEAM CU TINE SCUZE DAR NU-MI PASĂ

Principala chestie la viața de adult e că e extrem de epuizantă, pentru că atunci când cunoști oameni ajungi să faci chestii cu ei, și să faci chestii înseamnă să-ți faci planuri pentru chestii și ce zic e că credeam că am „o săptămână destul de liniștită” înainte, dar apoi am verificat și, de fapt, fac câte ceva în fiecare seară de-acum și până miercuri. Sau cel puțin făceam, înainte să cadă zăpada din cer și-acum toți oamenii pe care-i cunosc primesc un mesaj despre cum am rămas „înzăpezit” și „absolut n-am cum să ajung, pretenaș: putem să reprogramăm?” și „hai să dăm un raincheck… SAU, MAI BINE ZIS SNOWCHECK, AHA!” și tuturor le convine, pentru că nu vor decât să ajungă acasă, să dea șuturi în zăpadă și să mănânce și ei mâncare la conservă, încălzită.

AI VOIE SĂ ÎNTÂRZII SUPER MULT LA MUNCĂ ȘI N-ARE NIMENI VOIE SĂ ZICĂ NIMIC

Azi am intrat agale în birou cu 40 de minute întârziere și am venit cu o ciocolată caldă în mână, știi ce zic.

POȚI SĂ-ȚI JUSTIFICI MERSUL CU UBERUL ORIUNDE AI TU CHEF

Gen, e un surge de 2,8x – muiștii ăștia știu cum să ia și pielea de pe noi, nu? – dar dacă sunt obligat să merg prin zăpadă, după cum am menționat mai sus, o să iau un Uber până la Nando’s la prânz și e complet în regulă.

ȚINUTUL ÎN BRAȚE ÎN ACESTE CONDIȚII E DEOSEBIT DE BUN – NU VREAU SĂ MĂ EXCIT PREA TARE AICI, E UN SITE PENTRU FAMILIȘTI – DAR, DA, AȘA E

Scuze dacă ești singuratic sau singur patologic în clipa asta, pentru că temperaturile cu-adevărat super negative reprezintă cel mai bun moment să-ți scoți hainele și să te strângi aproape de un alt corp gol. Dar, pe de altă parte, presupun că reversul acestei medalii e că Tinder et al absolut explodează în clipa asta, când toată lumea caută cu disperare pe cineva cald pe care să țină în brațe, în timp ce se pregătește furtuna. Vibe-uri clare de „ziua dinaintea Zilei Îndrăgostiților”. Pe bune, „Ajun de Crăciun în orașul natal”. Bucură-te de zona de război sexual.

CHIAR ȘI CEL MAI ZGÂRCIT COLEG DE CASĂ O SĂ-ȚI DEA VOIE SĂ DUDUIE CĂLDURA TOATĂ ZIUA

Există două tipuri de oameni pe lumea asta – și n-o să mă prefac că diferența nu se manifestă de-a lungul unei aproximative breșe nord-sud, sau că nu e adâncită de restricții economice – dar există două tipuri de oameni pe lumea asta și se pare că toți sunt magnetic atrași de traiul la comun într-o situație incomodă de împărțit o casă în sud-estul Londrei.

Există oameni care n-au absolut nicio problemă să dea drumul la căldură când e frig pentru că pentru asta există căldura, și există oameni care și-o ard absolut al dente când temperatura casei alunecă ușor sub 20 de grade și încep să facă scandal și să meșterească la centrală și să zică „AI IDEE CÂT DE MULT COSTĂ? PUNE-ȚI UN PULOVER PE TINE”, iar apoi să-și facă propriul terci cu apă, nu cu lapte, pentru micul dejun. Și ce spun e că până și cel mai zgârcit coleg de casă – cel care s-a autopropus să „se ocupe de facturi” și care-ți trimite mailul ăla dubios, pasiv-agresiv, fix în prima zi a lunii, în care-ți cere suma exactă, până la ultimul bănuț, pe care i-o datorezi pentru facturi – până și colegul ăla de casă e, gen: da, ok, dă drumul la căldură. Hai să ne luăm toți păturile și să facem un fel de lounge-cort în camera de zi.

ABSOLUT N-AI CUM SĂ NU VEZI CEL PUȚIN O MAȘINĂ CARE ALUNECĂ TĂCUT ÎNTR-O BARIERĂ ANTI-ACCIDENTE SAU SĂ ASIȘTI LA CĂZĂTURA MĂCAR A UNEI PERSOANE CARE SE ÎMPRĂȘTIE ÎN ZĂPADA ASTA

Sunt prea bătrân să mă entuziasmez de la o ninsoare? Nu, absolut nu, niciodată. sunt prea bătrân să mi se pară amuzanți oamenii care cad în zăpadă și se lovesc rău, rău de tot la cur și la brațe? Tot nu.

DACĂ DAI UN CHEF POȚI SĂ RĂCEȘTI BEREA AFARĂ

Cel mai aproape am ajuns să simt căldurica unui truc care-ți îmbunătățește viața când am umplut o găleată cu apă și am lăsat-o afară, plină cu beri, la un chef de revelion odată și nici măcar nu vreau neapărat să mă-mbăt diseară, dar s-ar putea să mai fac odată șmecheria asta, pentru că: cât de des ajungi să faci asta, știi? Sincer, cât de des îți asigură natura un frigider complet natural? Pare prostesc să nu profiți.

E SUPER HAIOS SĂ DESENEZI PULI PE MAȘINI NU MĂ SPUNEȚI

Sincer, ăsta e marele beneficiu al zăpezii: dacă te trezești destul de devreme, poți să schițezi, cu un singur deget întins, o formă perfectă de pulă care-și dă drumul pe un șir întreg de mașini parcate. Știam un tip – știi și tu unul, unul dintre gagiii ăia Super Obsedați de Mașina Lor – care o lua întotdeauna absolut razna când îi desena cineva o pulă înghețată pe mașina lui, pentru că era convins că fricțiunea dintre frig și zăpadă și gheață, când se-apasă pe sticla de sub ea, îi zgârie ireparabil mașina și-i graveză permanent o pulă pe ea.

Pot să-ți spun că nu m-a motivat nimic mai tare să desenz puli pe mașini decât acest aspect. E ca și cum i-ai spune cuiva că poate să mănânce înghețată în timp ce face sex. Un lucru care mă bucură (să desenez puli pe mașini) duce la alt lucru care mă bucură (să enervez oameni într-un asemena hal încât să facă un atac de cord)? Mulțumesc mult, ninsoare bazată.