Scarlett Johansson va juca un tip trans într-un nou film

Anul trecut, Scarlett Johansson a fost denunțată public pentru că a jucat unei asiatice în Ghost in the Shell, o transpunere cu actori în carne și oase a celebrei francize clasice nipone. Acum, (de parcă n-ar fi învățat nimic de data trecută), actrița se confruntă cu și mai multe critici, pentru că e pe cale să joace în Rub & Tug, un film biografic despre un bărbat trans – și șef mafiot – care a condus industria underground a prostituției pe tot parcursul anilor ‘70.

Problema cu toată această situație ar trebui să fie evidentă din prima. Practica distribuirii actorilor cisgen ca persoane trans perpetuează ideea că oamenii trans cumva se prefac să fie ceva ce nu sunt; că a fi trans e, din capul locului, un rol sau un spectacol.

„Întărești credința culturală că femeile trans sunt, de fapt, bărbați, ceea ce stă la baza violențelor îndreptate împotriva noastră”, a spus Jen Richards, acriță și scriitoare trans, într-un tweet postat în 2016.

Mitul ăsta e întâlnit în conversațiile dintre bărbații heterosexuali. Persoanele trans, în mod special femeile, ajung țintă a limbajului lor comic: ideea că persoanele trans nu sunt „de fapt” genul cu care se identifică produce un fel de anxietate, care e apoi transformată în violență. Așadar, când Scarlett Johansson acceptă un rol de bărbat trans și când mass media scriu despre film în cuvinte care-l descriu drept povestea unei femei care „a folosit o identitate de bărbat” în loc să descrie mai degrabă subiectul drept un bărbat trans repercusiunile trec dincolo de marele ecran.

„Sunt cineast. Pentru mine libertatea artei e sacră, dar îi recunosc puterea ca pe o responsabilitate”, a spus Richards. „Formăm percepții, suntem responsabili.”

La ora actuală există o cohortă importantă de filme în care actorii cis joacă persoane trans: Boys Don’t Cry în 1999, Normal în 2003, Transamerica în 2005. În 2014, Jared Leto a câștigat un Oscar pentru rolul Raymon în Dallas Buyer’s Club, un film în care (atenție, spoiler) moartea tragică, de HIV, a unei femei trans, îl învață, în cele din urmă, pe celălalt protagonist și pe spectatori o lecție despre toleranță.

Îmi plac filmele astea, mai ales Dallas Buyer’s Club, și mă bucur că există pe lume ca să le vadă oamenii. Chiar cred că cineaștii, la fel ca orice alți artiști, ar trebui să beneficieze de anumite libertăți când vine vorba de expresia artistică. Dar consider că e important să și chestionăm costurile acelei libertăți.

Empatia e inerentă în natura filmelor și serialelor, spun cercetătorii. Cineaștii, ca povestitori, au capacitatea de a construi relații între oameni și subiecții lor, învățându-i să vadă dincolo de diferențele dintre ei. Așadar, în cazuri precum Rub & Tug sau Dallas Buyer’s Club sau oricare alte filme care apelează la astfel de practici, ocazia pare să fi fost ratată.

„Realitatea unei experiențe trans trăită e cu-atât mai interesantă, mai puternică, decât simulacrul pe care l-a livrat Hollywood-ul în ultimele decenii”, a scris Nick Adams de la GLAAD, într-o rubrică pentru invitații revistei Hollywood Reporter, în 2016.

De multe ori, argumentul împotriva unei distribuții cu persoane trans reale e că trebuie să ajungă pur și simplu la „cel mai potrivit actor pentru rol” – că numărul de actori trans de liga întâi e fie marginal sau inexistent. Asta insinuează că nu există actori trans disponibil la cerere, care să se poată achita de rol la fel de bine ca oricine altcineva. Castingul trebuie să înceapă de undeva și, la un moment dat, paznicul trebuie să deschidă porțile. Dacă actorilor trans continuă să li se refuze rolurile și ocaziile, devine imposibil pentru ei să devină mai cunoscuți în industria de divertisment.

Pare aproape imposibil de imaginat că un actor cisgen poate înțelege, în vreun fel semnificativ, complexitățile și nuanțele umanității unei persoane trans. Distanța dintre cele două experiențe pur și simplu nu e una care să poată fi anulată prin machiaj și coafură.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.