Dramele femeilor casnice despre care nu vorbește nimeni

Glenn Close este o actriță renumită, cu o carieră de peste 40 de ani care i-a adus un Premiu SAG, trei Premii Emmy, două Premii Globul de Aur și șase nominalizări la Premiile Oscar. Acum, interpretarea personajului Joan Castleman din The Wife (lansat pe 18 august) s-ar putea s-o ajute să câștige într-un final un Premiu Oscar.

Având la bază romanul lui Meg Wolitzer publicat în 2007, povestea se concentrează pe Joan, soția faimosului scriitor Joe Castleman. Filmul îi urmărește pe cei doi cum călătoresc în Stockholm pentru ca Joe să participe la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură pe care l-a câștigat. El se scaldă în atenție, o lasă pe soția sa loială să se piardă în anonimat, neluându-i în seamă talentul scriitoricesc, îl dojenește pe fiul lor (care visează să devină scriitor) și flirtează și se giugiulește cu alte femei.

Resentimentele lui More ies la suprafață pe măsură ce secretele sunt scoase la iveală și aflăm adevăratul preț al succesului lui Joe. The Wife este o poveste fascinantă, care evoluează într-un ritm lent, despre cum e să-ți sacrifici ambițiile pentru cei pe care-i iubești și pune sub semnul întrebării dacă o femeie poate să trăiască cu consecințele acelei alegeri.

BROADLY: Poți să vorbești despre cum ai abordat rolul lui Joan și care a fost sursa ta de inspirație pentru acest personaj?
GLENN CLOSE: Mama mea m-a inspirat. A murit la 91 de ani; s-a măritat la 18 ani. Tatăl meu a plecat în război, iar mama a rămas cu cei patru copii. Tatăl meu era un bărbat educat și un chirurg extraordinar, pe când mama mea n-a fost niciodată îndrumată, nici măcar n-a absolvit liceul, n-a făcut niciodată cursuri sau ceva de genul, cu toate că era o fire foarte curioasă și era o cititoare împătimită.

Mamei nu i s-a acordat niciodată atenție. Mi s-a frânt inima când mi-a zis înainte să moară, „Simt că n-am realizat nimic”, căci era o femeie extraordinară. Asta a fost lecția noastră: Nu te modela după nimeni altcineva. Și cred că asta se aștepta de la femei – și de la generația mamei mele și de la cea a lui Joan – să se mărite sau să devină profesoare, asistente sau secretare. Și, pe lângă asta, erau nevoite să se ocupe și de treburile gospodărești, fără dar și poate. Așa că am avut mult de furcă, cu toate că voiam să-mi îndeplinesc visurile și nu mă temeam s-o fac.

Crezi că au existat alte momente înainte de conversația asta cu mama ta când ți-a fost dificil să-ți conștientizezi propriile realizări?
Da, a fost o perioadă când eram foarte stresată. Mă trezeam la patru dimineața și mă gândeam cât de dezastruoasă era fiecare decizie pe care o luasem vreodată. Mă trezeam la patru dimineața și mă gândeam la ce păreau a fi niște decizii foarte proaste. Și a fost îngrozitor. Chiar a fost îngrozitor.

Am fost ajutată – am căutat și am primit ajutor și am descoperit că sufeream de depresie… așa că acum am tipul ăsta de depresie, e un fel de depresie minoră. Dar a fost o revelație să descopăr asta; n-aș fi zis niciodată că sunt deprimată. Dar câteodată îmi era foarte dificil să simt că fac progrese în viața mea de zi cu zi. Munca este ușoară pentru că ai un plan, știi ce ai de făcut; ai ceva chiar în fața ta pe care trebuie să te concentrezi. Dar când nu lucram, era mult mai dificil.

Cum te-a ajutat faptul că te-ai împăcat cu asta?
Ei bine, un lucru pe care chiar îl accept – când mă uit în urmă îmi dau seama că viața mea este foarte palpitantă acum. E chestia că… Mă simt de parcă am 18 ani. Dar o prietenă mi-a spus o chestie despre un concept care descrie ceva ce a însemnat foarte mult pentru mine. Două lucruri pe care le-am învățat sunt: De multe ori, credem că trebuie să ne debarasăm de tot în ceea ce facem – indiferent dacă are legătură cu munca sau cu prietenii. Și apoi ajungi într-un punct în care te blochezi și trebuie să faci cumva ca să te reîncarci. Prietena mea a spus că nu, că ar trebui să faci față lumii, cu tot cu surplusul de emoții și sentimente, ceea ce înseamnă că trebuie să le păstrezi. Și atunci când ești pregătit – când simți că te-ai încărcat – abia atunci poți să faci față lumii. Abia atunci nu te vei mai simți secătuit nici emoțional, nici fizic.

Și asta înseamnă foarte, foarte mult pentru mine pentru că acum îmi acord timp să nu fac nimic, să citesc, să mă uit cu multă atenție la lucrurile pe lângă care trec atunci când merg la plimbare, să iau pauze. Și chiar am nevoie de asta și să fiu în stare să spun, dacă mi se cere să fac ceva, „Știi ceva? Chestia aia chiar nu m-ar face fericită. Nu mă simt confortabil să fac asta, nu cred că o voi face”. Și asta este OK! Vreau să învăț să refuz.

Crezi că asta este lecția pe care o învață Joan până la finalul fimului? Cred că finalul e deschis, iar ea și-a început deja drumul.
Da, la sfârșitul filmului își începe propriul drum. Cred că după ce lași în urmă tot ce s-a întâmplat, vezi acest nou început și îți dai seama că nu s-a terminat. Dar și-a învățat lecția. Și urmează s-o facă după bunul plac și cred că totul o să fie mult mai diferit decât înainte. Nu fără o inimă frântă. Cred că va pune lucrurile la punct cu cine va fi nevoie, mai ales cu propriii ei copii, și apoi într-un final cu întreaga lume. Dar chestia e că simți că acum este cu adevărat liberă să-și urmeze visurile. Și datorită acestui lucru, va va fi mai bine pe mai multe planuri.

Ai adus vorba despre libertate și împlinire. Ți se pare că este ceva pentru care trebuie să depui efort în fiecare zi?
Încerc s-o fac. O să lucrezi mereu la asta. Și cred că vrem să le facem pe plac altor oameni. Vrem să fim amabili, drăguți… Și nu zic că nu trebuie să fii o persoană bună, dar trebuie să te gândești la propriile tale nevoi și la impactul pe care îl vor avea acțiunile tale asupra viitorului.

Ai vorba despre mama ta ca sursă de inspirație. Mai sunt și alte părți în film sau în viața ta în care s-a remarcat ca sursă de inspirație?
Eu cred că da – nu știu cât de mult este instinctiv și cât influențează cultura – dar primul meu instinct a fost să mă uit în ochii unui bărbat și să spun: „Cine vrei să fiu? Pentru că pot să fiu oricine! Orice vrei tu să fac, vreau să te simți bine și vreau să-ți placă de mine pentru că te simți bine!”

Asta te va pune direct într-un colț unde ești nevoită dintr-odată să zici, „Stai o clipă, eu nu sunt deloc așa.” Și am făcut greșeala asta. Ar fi drăguț – și cred că generația ta este mai bună decât mine la asta – să zic: „Asta sunt eu, acceptă-mă așa cum sunt sau pleacă”. Nu te lăsa mai prejos, impune-te. Cred că este foarte, foarte important să știi cum să te impui; e o chestie pe care eu n-am învățat-o niciodată cu adevărat. Nu aveam asta în trusa mea cu șiretlicuri.

Ce vezi la fiica ta care te inspiră în felul ăsta?
Ei bine, mă inspiră foarte mult relația ei, în primul rând. S-a măritat recent. Este cu Mark de 11 ani, cred, și chiar i-am urmărit. Respect foarte mult felul în care funcționează atât individual, cât și împreună, fără să sacrifice nimic. De fapt, asta cimentează și mai tare relația. Și la început trebuie să știi cum să te adaptezi și sunt atât de mândră de ea că are această capacitate. Mă inspiră; este foarte amuzantă, mă face să râd. Ador să stau în preajma ei.

Este minunat că Annie a putut să joace versiunea ta mai tânără în filmul ăsta. Cum a fost să lucrați împreună? A fost o experiență emoțională puternică sau moștenirea familiei tale a atârnat greu pe umerii voștri?
Și Annie a simțit presiunea. Pentru că știa despre mama mea și despre cealaltă bunică a ei care a fost chimistă. Lucra la Proiectul Manhattan și a lăsat toate alea baltă ca să se mute în mijlocul pustietății, în Long Island, și să întemeieze o familie. Bunica lui Annie din partea tatălui a fost mereu o fire foarte perspicace din punct de vedere politic, activă și foarte darnică în cadrul comunității. Se păstra mereu ocupată. Dar să aibă un talent natural și să nu-l pună în practică… cred că Annie a simțit că era măcinată de regrete. Și genul ăla de împlinire profundă… să simți la sfârșitul vieții că n-ai avut șansa s-o duci până la capăt. Nimeni n-ar trebui să se simtă așa.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.