De ce, ca tânăr român, trebuie să te intereseze politica

Emil Ionescu, decanul Facultății de Litere a Universității București, a lansat, cu doar trei zile înainte de alegerile pentru Parlamentul European, un apel către studenți, cărora le cere să iasă la vot atât la europarlamentare, cât și la valul de alegeri din următorul an și jumătate: prezidențiale, locale și parlamentare. Apelul a fost publicat pe pagina de Facebook a facultății și, printre rânduri, se poate observa că nu este un simplu îndemn civic de genul „mergeți pentru a vă exercita un drept/pentru sănătatea democrației/pentru viitorul vostru”, ci unul politic.

Sunt aluzii clare la băieții care se află la putere și la „situația prezentă: o minoritate care își impune scopurile întregii societăți”. Nu știu cât de OK este ca un apel care este mai degrabă politic decât civic să apară pe pagina de Facebook a unei facultăți, care ar trebui să fie o instituție apolitică (ceea ce nu înseamnă că oamenii din acea instituție nu au voie să facă politică, atât timp cât nu îi folosesc resursele), dar pe mine nu mă interesează aspectul deontologic al problemei, ci chestiunea mobilizării tinerilor la vot ca formă de implicare politică a acestora.

Argumentul decanului de la Litere este corect: „[…] fiecare exprimă prin votul său ceea ce speră să se întâmple - sau să nu se mai întâmple - în viitor. Cu ţara şi cu sine însuşi. Nevotând, această speranţă este jucată la zaruri. De alţii! […] Încetaţi, aşadar, să vă omorâţi speranţele cetăţeneşti, dispreţuind votul. Căci trebuie să înţelegeţi că, din cauza acestui dispreţ, în ultimii 30 de ani, viitorul tinerilor a fost decis - de prea multe ori - de votanţi îngroziţi de viitor: în majoritatea lor, vârstnici. Încercaţi, de aceea să daţi viitorului forma propriei voastre speranţe.”

După cum îți povesteam recent, îndemnul de a merge la vot pare a fi un adevărat Ice Bucket Challenge zilele astea. Să nu-ți închipui că e vorba de o preocupare românească: „Why is it important for young adults to vote” mi-a dat, pe Google, aproape 36 de milioane de rezultate, iar „how to encourage youth to vote” – peste 32 de milioane. Campanii de mobilizare la vot am văzut și pe afară, inclusiv în Republica Moldova, unde cea din 2010, cu tot felul de personaje gen Valera, Șăfu’ și bătrâneii răutăcioși rămâne, de la distanță, cea mai tare.

Ideile de bază care sunt învârtite în toate campaniile de mobilizare sunt, ca să zic așa, puține dar fixe: „nu-i lăsa pe alții să aleagă în locul tău/să-ți aleagă viitorul” și „dacă nu mergi la vot, nu ai niciun drept să comentezi”. Cu ultima nu prea sunt de-acord, pentru că e pe linia aia de gândire care reduce ideea de democrație la exercitarea votului. Nu e mare diferență între „n-ai dreptul să comentezi” și „fac ce vreau pentru că am fost votat de majoritate”.

Treaba cu majoritatea este doar una dintre caracteristicile democrației: da, majoritatea decide cine anume să guverneze, însă persoanele și partidele respective trebuie să guverneze pe baza unui set de reguli, în cadrul unui sistem cunoscut și acceptat.

Ai tot dreptul să te aștepți ca respectivele reguli să fie respectate – ca sistemul să rămână același – și dacă ai votat cu opoziția, și dacă nu te-ai dus la vot. Evident că atunci când zic „sistem” nu mă refer la acele coterii (politice, din servicii, din administrație, de clan) despre care unii și alții spun că ar trage sforile, ci la sistemul politic și de guvernare în ansamblul său.

Într-o țară ca România, democrația nu e încă așezată cum trebuie: politicienii ți-au arătat în repetate rânduri că, odată ajunși la putere, se pișă pe el de sistem și caută să îl modeleze în așa fel încât să fie în avantajul lor. Când se întâmplă chestii de genul ăsta, nu poți face foarte multe. Poți aștepta salvarea din afară, de la aliați din NATO și UE care sunt interesați ca România să fie o democrație stabilă, însă influența acestor aliați este limitată de când ne-am văzut cu sacii în căruță și ne-au primit în cele două organizații, din care e mai greu să dai pe cineva afară.

O a doua variantă ar fi să mergi în justiție, dar e o metodă greoaie, care-ți consumă timp și resurse și îți dă câștig doar în cazuri specifice, nu și la modul general. Se poate ieși și în stradă, ceea ce uneori duce la rezultate remarcabile – blocarea exploatărilor la Roșia Montană, forțarea demisiei lui Ponta după Colectiv – dar și aici lucrurile sunt relative. Gândește-te cât s-a ieșit în stradă, de la momentul publicării OUG 13, la sfârșitul lui ianuarie 2017, și până în prezent. Chiar dacă ordonanța 13 a fost retrasă, cam tot ceea ce și-au propus băieții cu ea, și ceva mai mult decât atât, s-a făcut, pe alte căi, în anii care au rămas.

Așa ajung la cea de-a patra opțiune pe care o ai: arde-i la vot, pentru că pierderea puterii și a privilegiilor îi doare și, în plus, le ia din mână pârghiile cu care umblă la sistem.

Faza asta cu „de ce ar trebui să votez?” ține de o chestiune mai amplă: „de ce ar trebui să mă intereseze politica?” Prin interes, aici, nu înțeleg implicarea în vreun partid sau campanii, ci pur și simplu curiozitatea de a ști ce se întâmplă, de a urmări, dacă vrei, presa politică cel puțin ocazional, dacă nu cu regularitate.

Răspunsul evident este că e bine să ai o idee despre politică măcar pentru a vota în cunoștință de cauză, după cum a observat și Dragoș Bistriceanu, student la Științe Politice, care este interesat de ce se întâmplă prin jur. A inițiat una dintre campaniile de mobilizare la vot, iar după ce a intrat în vigoare ordonanța care omoară companiile de ride-sharing (iată un exemplu direct despre cum te poate afecta politica) s-a apucat să îi filmeze pe taximetriștii din Centrul Vechi cum refuză, unul după altul, curse cu aparatul sau în direcții care nu le convin. Dragoș știe că tinerii au alte preocupări, care n-au nicio legătură cu politica, dar crede că aceștia „nu înțeleg că faptul că n-au autostrăzi, sistem de învățământ performant, spitale de calitate ține tot de decidenții politici. Când vor înțelege, poate vor fi capabili să perceapă și importanța votului.”

Ca să îți faci idee despre ce îi pot face politicienii unei țări, uită-te un pic în direcția Venezuelei: de la Al Doilea Război Mondial încoace niciun alt stat nu a înregistrat un așa colaps economic fără să fie în război. Chavez și Maduro au fost aleși democratic, fiind votați cu încăpățânare de 20 de ani încoace, iar politicile lor socialiste au făcut praf cea mai bogată țară din America de Sud: industria de petrol, care le aducea bani, a fost adusă în așa un hal, că nu se mai găsește nici benzină, farmaciile sunt goale, infrastructura e la pământ iar oamenii fac, la propriu, foamea. Doar în 2017 au slăbit, în medie, cu câte 11 kilograme. La toată sărăcia asta adaugă și o explozie a infracționalității și un val de migrație comparabil cu cel sirian.

Dacă îți închipui că Venezuela e doar un caz extrem și că așa ceva nu ți se poate întâmpla și ție, gândește-te numai la milioanele de români care au fost nevoiți să plece din țară pentru că aici nu aveau din ce trăi (tot un rezultat al politicilor guvernamentale de dinainte și după Revoluție) sau la toate măsurile luate pe justiție, inclusiv Legea Recursului Compensatoriu, de care beneficiază și ăia care te fură sau îți dau în cap pe stradă. Peste toate astea se adaugă efectele economice: măririle de salariu și pomenile electorale date ca să își asigure partidul voturile unor categorii sociale se simt, deja, prin intermediul inflației și vor fi simțite și mai abitir de cei care, în viitor, vor trebui să plătească datoriile făcute acum pentru a acoperi aceste cheltuieli. Iar ăsta e scenariul optimist, pentru că întrevăd și unul pesimist în care ne lovește o criză economică de nu ne vedem.

Ideea e că aproape totul în țara asta – sau în orice țară din lume – este legat, cumva, de politică sau politici. Indiferent cât de izolată crezi tu că este bula în care te ascunzi, indiferent cât de nișate îți sunt preocupările, tot ești, cumva, afectat de astea. Să îți dau câteva exemple.

Ne credem posesorii unora dintre cele mai strălucite minți de pe planetă, cu olimpici medaliați pe la internaționale, IT-iști în Silicon Valley (ai auzit și tu legenda urbană cu „româna a doua cea mai vorbită limbă), și tipi descurcăreți care imediat găsesc o soluție, oriunde îi pui. Cu toate acestea nu avem nici măcar o singură universitate între cele mai tari din lume iar în ceea ce privește analfabetismul funcțional suntem pe primul loc în UE. Din punct de vedere biologic este imposibil ca românii să fie mai proști decât alții din aceeași specie, așa că singura explicație a acestei situații este că politicile educaționale ale României sunt de doi lei. Te poți gândi la asta data viitoare când o să spui că „te poți șterge la cur cu ea de diplomă.”

Merg însă un pic pe ideea că diploma aia ți-ar fi de folos. Îți dorești un job. La modul ideal, ar trebui să fie cât mai bine plătit, să îți placă și să nu îți scoată peri albi. Auzi de un post, pe undeva și mergi să îți depui CV-ul – numai că, surpriză, postul a fost ocupat deja de Gigel care a dat șpagă sau e copilul lui Vasilică de la partidul X. De ce? Pentru că politicile de resurse umane sunt varză și contează pe cine știi, nu ce știi, iar sistemul ăsta de pile și cumetrii s-a întins peste tot ca un cancer – și nu vorbesc aici doar de sinecurile pentru beizadele – pentru că politicile pe justiție și integritate fie sunt varză, fie nu sunt respectate de nimeni.

De ce nu sunt respectate? Pentru că politica instituțiilor care ar trebui să vegheze la respectarea lor este să nu deranjeze întrucât așa au dat ordin cei puși în vârful lor de politicienii aflați la putere.

Ioan Stanomir, profesor la Științe Politice și un comentator destul de prezent în spațiul public în ultimii ani, crede că interesul pentru politică este necesar pentru a putea reacționa:

„Atenţia faţă de politică este o formă de prudenţă, oferind fiecăruia dintre noi capacitatea de a a observa şi de anticipa evoluţiile. Reacţia la cele ce ne înconjoară este o formă de sănătate civică. Participarea la treburile publice este, în cele din urmă, o manifestare a spiritului critic.”

Toate astea de mai sus sunt vorbe frumoase, menite să te și menajeze. Dacă nu te-ai prins cum s-ar traduce în limbaj de stradă, îți spun eu: e bine să fii cât de cât interesat de politică, dacă vrei să nu votezi ca boul și să nu te ia ăștia de prost.

Ca regulă generală, politicienii sunt în stare să promită orice și să mintă cu nerușinare pentru a-ți obține votul. Mulți dintre ei pot fi destul de convingători, iar promisiunile și minciunile alea pe care ți le livrează sunt, în general, pregătite de specialiști în comunicare pe care îi interesează doar să îți vândă un ambalaj. Dacă tu nu ai habar pe ce lume te afli, o să descoperi că te-a făcut ăla mai cinic și mai demagog dintre toți, care și acum patru ani a promis 5 000 de kilometri de autostradă și 50 de spitale, iar acum opt ani a garantat că, în câteva luni, o să găsești pe toate drumurile joburi plătite cu mii de euro.

Problema e că tu nu ai de unde să știi nici că ăla a mai zis și n-a făcut nimic, nici că e imposibil să realizezi unele lucruri peste noapte, din simplul motiv că nu te interesează și nici nu te-a interesat vreodată. Poate ți se pare că dacă ignori politica și îți vezi doar de beri, agățat și, din când în când, examene o arzi superior. De fapt, ești doar un gușter. Gușterul lor.