Moartea prin lentila fotografilor români

În rubrica Memento Mori discutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

E ceva ciudat cu societatea românească. De unde în urmă cu 50 – 80 de ani era în regulă să-ți fotografiezi morții, acum nu mai e în regulă, e jignitor, Dumnezeu trebuie să aibă spațiu ca să-i odihnească în pace.

Primele mele amintiri cu aparatul de fotografiat sunt de la o înmormântare. La moartea străbunicii a venit o mătușă c-un aparat mic, pe film, și-a tras vreo 36 de cadre cu tot demersul. Peste câțiva ani, când bunica voia să-și amintească de mama ei, scotea albumul și-l răsfoia. Nu trecea de trei pagini, că începea să plângă. La ea funcționa terapeutic, se închidea într-o cameră rece, privea fotografiile cu ultimul drum, se descărca prin lacrimi, iar după jumătate de oră ieșea de-acolo mai ușurată.

Amintirile astea m-au făcut și pe mine să fiu fascinat de fotografia de înmormântare. De-asta mi s-a părut excelent că mai mulți fotografi au contribuit la o expoziție denumită Memento Mori, pe care o poți vizita între 12 și 27 aprilie, la Galeriile U.C.I.N, din București. Am profitat de ocazie să discut cu ei despre cum e să pozezi situații la care oamenii se raportează mereu cu tristețe și cum îi afectează acest tip de documentare. Fiecare are o concepție diferită, ceea ce se vede în primul rând în imagini: unele sunt sobre, altele au umor, altele sunt pline de viață și de sărbătoare.

Silviu Gheție: „Despre moarte cel mai bine vorbesc prin fotografie, sunt convins că așa se poate defini pe deplin. Când pozez, nu mă gândesc la ce se raportează oamenii. Este o chestiune personală și intimă. Prin contrast, moartea dă strălucire vieții. Pentru mine nu e diferit când fotografiez viața sau moartea, sunt din aceeași poveste, așa că nu aș avea de ce face discriminări. La înmormântări, atmosfera e foarte vie și tensionată, fiecare joacă rolul lui. Mă simt liber acolo. Românii cred că au un anumit fatalism, mai ales cei de la țară, acolo unde încă se păstrează o serie de ritualuri care ajută pe cei îndurerați să treacă mai ușor peste necaz. Am observat că, în general, oamenii se tem să abordeze acest subiect și asta îmi pare exagerat.”

Oleg Tiskovets: „Moartea este o aventură cu acțiunea în viitor: știi că se va întâmpla, dar mai ai niște lucruri de făcut înainte. Să documentez asta înseamnă și să fiu în viață la momentul fotografierii. La români am remarcat că moartea e o parte din pământ, din psihicul colectiv, din istorie, din peisaje, din cer, din râuri, din terenuri, din națiune. Oricine a călătorit prin România, de la Dunăre până în Maramureș, poate simți și sesiza asta. E fascinant că românii (și moldovenii) au creat «spațiul mioritic», care-i un mod fantastic de-a percepe viața ca pe-o aventură (aventura vieții). Când moartea se apropie, trebuie să cânți. Nu contează ce se întâmplă în viața ta, nimeni nu-ți poate lua fantezia și imaginația. Asta e o mică victorie în bătălia cu lucrurile pe care nu le putem schimba. Acesta e cântecul care poate începe în orice moment.”

Radu Taloș: „Eu am înțeles moartea ca pe-un eveniment natural. O întâlnesc frecvent, am impresia că muncim în aceeași clădire. Poate vorbesc detașat despre asta, pentru că nu a murit, deocamdată, niciun membru al familiei mele. Am remarcat că ce mă afectează e suferința celor din jur. Și că setea de spectacol la înmormântare e un element definitoriu românilor. Nu văd nimic negativ în exagerări, cu atât mai bine din punct de vedere fotografic. Obiceiurile sunt importante, fiindcă în acele clipe vrem să credem că alții știu mai bine ce e de făcut. Dar mi se pare excesivă opulența pietrelor funerare.”

Vasile Dorolți: „Moartea nu înseamnă nimic, atunci când nu mai ești, ești Nimic! Personal, îmi provoacă repulsie, dar sunt fascinat de procesul dispariției, al topirii lente către acel nimic. Am observat însă că oamenii par bucuroși când moare cineva. Probabil pentru că ei, deocamdată, au scăpat. Dar înainte de-a ajunge acolo, eu admir mormintele trainice, crucile de marmură și florile de plastic. La Botiza, o băbuță studia în piață oferta de cruci aduse de un bistrițean. Eram și eu prin preajmă. «Or fi trainice crucile astea?», m-a întrebat. «Ia cu încredere, mătușă, astea te țin o viață!”, i-am zis.”

Alexandru Dragoș George: „Moartea este o continuare firească a vieții și poate fi privită ca un proces de reciclare. O consider un fenomen care trebuie privit mereu într-un sens mult mai larg – în fiecare secundă care trece moare o combinație unică a ceea ce a existat doar cu o secundă în urmă. Dar eu nu fotografiez neapărat elemente din «universal morții», cel puțin nu așa cum este văzut de majoritatea. Pe de altă parte, nici nu-mi propun să urmăresc această temă. Pozez ce rezonează cu mine. Și în acest proces al transformării, mie nu-mi place că înmormântarea se transformă deseori într-un lucru care devine mai important pentru cei rămași în viață și un pretext de etalare sau cel puțin un prilej pentru perpetuarea unor ritualuri exagerate (pomeni, bani la preoți, bocitoare, colive etc.). Astea nu mai au cum să ajute sau să aibă vreo legătură cu cel mort.”

Remus Țiplea: „Pentru mine moartea e o mare frică, mai ales când mă gândesc că o să fiu pus într-o cutie de lemn și scufundat la doi metri sub pământ. Asta mă ia cu frisoane. Dar documentarea pe care am făcut-o până acum m-a ajutat să nu-mi mai fie frică de acest anturaj. Stau noaptea singur prin cimitire, prin capele, pe la morgă. Am înțeles, totodată, că tristețea face parte, uneori, doar din starea mea când pozez aceste lucruri. Sunt foarte atent la ce se întâmplă în jurul meu, deși uneori durerea celor prezenți mă copleșește și pe mine.”

Rene Triebl: „Moartea înseamnă confruntarea cu faptul că stăm în fața marelui «nimic». Pe măsură ce-am tot fotografiat universul ei, mi-am schimbat și felul de-a mă raporta la ea, de-a accepta că elementele vieții ne dau doar direcții, intensitate și structură. M-a făcut să realizez că timpul e cel mai valoros și că viața, sub orice formă, e un privilegiu fantastic pe care ar trebui să-l sărbătoresc în fiecare moment. La români m-a frapat că lipsește filozofia din viața publică, asta în timp ce există o dominare generală a religiei, care se raportează prin negare la moarte. Totodată, românii nu-mi par pe deplin capabili să integreze moartea în viața lor de zi cu zi și am descoperit că ritualurile de la înmormântări mă enervează, nivelează orice ai însemnat ca om. Ritualurile știrbesc caracterul intim și personal al ceremoniei, duc către senzațional.”

Oliver Merce: „Nu cred în dogme și catehisme, în nemurirea sufletului, în viața de apoi sau în reîncarnare. Le consider niște modalități prin care se încearcă o diluare sau o anesteziere a fricii față de moarte. Pentru mine este vorba despre un ciclu cât se poate de simplu: inexistență – viață – inexistență. În marea majoritate a fotografiilor mele în care abordez acest subiect încerc să fac acest lucru într-un mod indirect, tangențial, poate mai poetic. Pentru marea majoritate a oamenilor, poate fi cea mai traumatizantă experiență a vieții. Eu am ales să mă raportez la acest subiect abordându-l frontal pentru o acomodare mentală cu acesta în încercarea de a depăși acea frică extremă.”

Alex Mara: „Oamenii cred greșit că moartea este opusul vieții. De fapt, este opusul nașterii. Așa cum nu te-ai pus cu venirea pe lume, nu te poți pune nici cu dispariția. Nici n-ar fi înțelept, având în vedere că doamna cu coasa are în spate câteva miliarde de ani de viață. N-o să ne cadă penele, așadar, dacă presupunem că e mai deșteaptă și mai înfiptă decât noi. Câteodată îi punem bețe-n roate, dar cam la atât se reduce puterea noastră. Oamenii sunt cei care îi atribuie corporalitate și-i dau prea multă atenție.

Când fotografiez, eu nu văd nicio tristețe în moarte sau în a fotografia elemente din acest registrul. Să fii trist când moare cineva înseamnă să nu înțelegi că există ritmuri mai presus de tine și că ești extrem de vanitos, crezându-te la talpa lumii. Să te doară moartea cuiva, da, e cu totul altceva, dar tristețe…

Uneori, îmi mai iau castane în cap de la prieteni, care nu prea înțeleg ciudata mea aplecare în a contabiliza adiacent moartea. Le spun mereu că e vorba, în aceeași măsură și despre viață, cu umorul, ironia, absurdul, burlescul, tragicomedia și magicul ei. N-am avut până acum succes. Românii, în general, par mai prăpăstioși decât alte neamuri când vine vorba de moarte. Întrețin chiar până la un punct spaima de neființă, o întorc pe toate fețele, învârt cuțitul în rană, construiesc un întreg eșafodaj al suferinței, trăiesc mult în trecut.”

Patricia Hilbert: „Moartea e acea trecere dinspre viață spre o destinație la care toți ajungem, iar fiecare își alege drumul pe care îl urmează până acolo. Ce vine după este un mister și asta mă atrage pe mine la subiect. Îmi place să vizitez cimitire, cripte sau să observ și să citesc despre tradiții de înmormântare – lucruri despre care lumea evită să vorbească. Când sunt în astfel de locuri, mă gândesc la viața pe care persoanele acelea au avut-o. Probabil actul de a fotografia locuri din sfera morții e felul în care mă protejez emoțional de ceea ce este inevitabil. Și, până la urmă, a fotografia ceva așa de subiectiv precum moartea e fascinant. Superstițiile românilor mi se par interesante, dar multe dintre obiceiurile lor sunt absurde. În special cele care necesită cheltuirea unor sume enorme doar pentru că «așa au făcut și alții», pentru a crește în ochii celorlalți. Odată ce o persoană a murit, nu cred că mai contează cât cheltui.”

Cornel Pufan: „Moartea pentru mine este o obsesie, o ironie, eu nu documentez moartea. O pozez ca să prind curaj, o privesc printre degete. Nu-mi cere să vorbesc despre ea, nu pot.”

Anca Cernoschi: „Prin fotografie am căutat frumusețea în acest univers, iar asta mă ajută să accept mai ușor inevitabilul. Am un proiect documentar de lungă durată pe tema morții, care mă face să mă gândesc la aspecte la care altfel nu m-aș fi oprit. Mai ales la ceea ce se întâmplă înaintea momentului și mai puțin la ce rămâne după. În demersul meu m-am lovit constant de superstiții și obiceiuri cărora nici cei care le practică nu le mai cunosc sensul. Le fac doar «pentru că așa se face». Nu mai avem legătura aceea naturală cu procesul morții, s-a pierdut odată cu «modernizarea» și atunci frica de dispariția veșnică este o reacție normală.”

Ionuț Alexa: „Orice aș spune despre moarte, la imensitatea Universului, suntem doar o transformare de elemente în alte elemente. Mă mai gândesc câteodată că și eu o să mă transform și mai cad în butoiul cu melancolie (ca să nu zic depresie). Până atunci, urmăresc românii cum se raportează la acest moment și constat deseori că tot șirul de evenimente care urmează unei înmormântări pare un pic exagerat. Mai ales ideea cum că, după moarte, cel plecat ar mai avea o conexiune cu viața reala. Și așa se ajunge la datul de pomană, să «ajungă» și la mort, să aibă cu ce se îmbrăca, încălța etc.”

În cadrul expoziției vei avea ocazia să vezi și lucrările lui Lucian Muntean, Vlad Bâscă, Cătălin Rădulescu, Lucian Zamfir și Ciprian Hord.