Sunt atât de dependent de psiholog încât mă autosabotez ca să nu renunț la el

Terapeuta mea Lori, care-mi tratează anxietatea și depresia de mai bine de patru ani, mă provoacă din ce în ce mai des în timpul ședințelor din ultimele câteva luni. La începutul terapiei obișnuia să aducă în discuție bătăi verbale pe umăr menite să mă aline și să-mi simt emoțiile validate. Dar, odată cu progresul, au fost înlocuite de ghionturi care să mă facă să sap mai adânc în cauzele stării mele emoționale, să lucrez mai mult la rezolvarea problemelor.

Doar săptămâna trecută, după ce am început ședința cu jelanie de opt minute despre cum proprietarul nu se ocupă de problemele cu încălzirea din apartamentul meu (ceva ce mă înfuria peste măsură), Lori, cu fața ei cea mai profi, m-a întrebat direct: „Ce se întâmplă, de fapt, aici?”.

După ceva vreme, am conchis că frica mea de a nu reuși să mă întrețin ca scriitor era de vină pentru reacția exagerată. Câteodată mă enervează că tot nu pot să-mi permit stilul de viață pe care mi-l doresc – un apartament decent al meu, bani puși deoparte și încă niște bani pentru călătorii – deși lucrez cât lucrez. Temperatura scăzută de la mine din dormitor era o dovadă tangibilă că alegerea mea de a deveni freelancer, după 11 ani de predat, fusese proastă – cel puțin la mine-n cap, unde, momentan, îmi ignoram orice realizare profesională obținută de-a lungul ultimilor cinci ani, deși au fost destule.

Distilarea unor chestii atât de grele pe moment nu e, însă, ușoară; pentru astfel de scheme mentale e nevoie de exercițiu și d-aia mă ghidează Lori în etapa asta din terapie. Dar la un moment dat, va trebui să fac față unor astfel de momente tulburătoare emoțional pe cont propriu, ca să nu mă epuizeze sau să mă copleșească. La urma urmei, asta e toată ideea cu terapia: să deprinzi abilități pentru a face față și să le folosești ca să te îmbunătățești. Dar Lori a simțit niște rezistență din partea mea la ideea de a mă forța să ajung acolo și m-a tras de mânecă – în cam cel mai blând mod cu putință.

„Vreau doar să-ți amintesc că o să fiu mereu aici pentru tine”, mi-a zis. „Oricând va veni clipa când nu vei mai avea nevoie să vii regulat la terapie, clar vei putea să vorbești cu mine, dacă simți vreodată nevoia.”

A fost un mod minunat de a-mi sugera că poate mă autosabotez, că, poate, la un anumit nivel acționez contra propriilor mele interese și-mi neg dreptul de a îmi îmbunătăți starea. Dacă rămân îngropat în mâzga din mintea mea, pot continua să absorb euforia care vine cu compasiunea, empatia, acceptarea și sprijinul pe care le primesc de două ori pe săptămână de la ea.

Dar oare asta înseamnă că devin dependent de terapie?

„Nu știu dacă aș zice că devenim dependenți de asta”, spune Anthony P. DeMaria, psihoterapeut din New York și director asociat al secției de psihiatrie în regim ambulatoriu pentru adulți de la clinica Mt. Sinai, vorbind în numele pacienților. Dar confirmă că pacienții pot să dezvolte o dependență față de îmbrățișarea emoțională a terapeuților lor.

„Ca majoritatea experiențelor plăcute, spune acesta, încercăm să le căutăm și suntem reticenți să renunțăm la ele”, spune DeMaria. De obicei, la terapiile bazate pe discuții, există „o anumită calitate a căldurii emoționale”, de care oamenii se bucură și care „poate fi vindecătoare din anumite puncte de vedere”, mai spune acesta.

„Când vine un client nou și are multă durere emoțională și încearcă să facă față la tot ce se petrece în viața sa… e posibil ca asta să fie prima oară când e ascultat și înțeles pe bune”, spune Nancy Sherman, terapeută din Illinois și coordonatoarea programului de consiliere de la Universitatea Bradley. Pentru că terapeuții sunt pregătiți să fie empatici, facilitarea dependenței unui pacient e o capcană în care, în mod special, cei mai tineri „cad destul de ușor”.

Una e să te bucuri de terapie și de evoluția pe care ți-o atrage ea, dar când un client vrea să se agațe de această cârjă, poate să practice o schemă de autosabotaj și să acționeze contra propriilor interese de sănătate psihică.

Sherman, care e specializată în consilierea pacienților care au supraviețuit traumelor, spune că dacă un terapeut menționează încheierea terapiei sau reducerea numărului de ședințe unui client care a devenit excesiv de dependent de terapie, se pot observa „comportamente vechi care încep să reiasă la suprafață” în pacient, adeseori în relațiile cu partenerii romantici sau colegii de muncă.

Pot reîncepe „să facă aceleași lucruri în relații care le-au provocat colapsul în trecut”, spune Sherman, „chiar dacă au învățat moduri noi și mai sănătoase de a relaționa” cu ceilalți. „Nu cred că autosabotajul e un proces conștient”, continuă Sherman. „E teama provocată de faptul că o să rămân fără ceea ce am aici.”

În cazul meu, e posibil să mă autosabotez prin lipsa de acțiune, pentru că nu am mai multă grijă de mine în afara cabinetului lui Lori.

În punctul ăsta, știu că pot să dezvolt obiceiuri de comportament mai bune, ca să-mi combat anxietatea și depresia, atunci când îmi torpilează viața. Pot să inspir mai adânc, să-mi încetinesc creierul și să-mi inund pragul mintal cu mai multe gânduri pozitive care să le întrerupă pe cele negative. Aș putea să fac mai multă mișcare, să mănânc un pic mai sănătos și să beau ceva mai puțin. Dar dac-aș face toate astea, s-ar putea să – aoleu! – mă facă să mă simt mai bine, chestie care nu face parte din zona mea de confort și ar însemna și dizolvarea relației mele cu Lori așa cum am ajuns s-o cunosc.

Dar, vai mie, asta va trebui să se întâmple la un moment dat. Altfel, care să fi fost scopul pentru atâta amar de terapie.

Cu toate astea, DeMaria remarcă faptul că a-ți lua la revedere de la cineva, a încheia o relație care a adus atâtea lucruri pozitive în viața ta e adeseori dificil. Adaugă că cea mai bună metodă de a trece prin asta e să vorbești despre ea. „În mai toată viața noastră, mai întâi se încheie ceva și apoi înțelegem de ce”, spune DiMaria. „Terapia inversează ordinea, în sensul că mai întâi vorbim despre asta, ne procesăm reacțiile înainte să fi avut, de fapt, loc finalul, pentru ca chiar să-l putem înțelege.”

Conform spuselor lui Sherman, terapeuții pot face experiența mai tolerabilă, prin setarea de scopuri terapeutice măsurabile, împreună cu clienții. Ca să le genereze, terapeuții își pot întreba pacienții: „La ce anume vrei să lucrăm? Ce ai vrea să vezi schimbat?” Dacă un client răspunde vag că „vrea să fie fericit”, terapeutul ar trebui să îl împingă spre a scoate ceva mai specific, cu întrebări de urmărire, precum: „Ce ai face dacă ai fi fericit, care să fie diferit de ce faci acum?”

Unii pacienți își ating scopurile terapeutice într-un număr mic de ședințe; altora le poate lua ani de zile. Niciuna dintre variante nu e „bună” sau „rea”, iar momentul „terminării”, așa cum numesc terapeuții încheierea terapiei regulate, e decis de la caz la caz.

DeMaria spune că un posibil indiciu cum că un pacient se poate apropia de terminare „e, oricât de simplu ar suna, când îmi spun pacienții că se simt mai bine”. E posibil ca „în tmpul terminării, pacientul să reflecteze asupra catalizatorului inițial care l-a determinat să apeleze la tratament. Întrucât schimbarea e un proces treptat, oamenii se uită adeseori în urmă, la locul în are se aflau, relativ la locul în care se află acum și remarcă: Hmm… mda, de fapt chestia asta nici măcar nu mai face parte din viața mea, nu mai reprezintă o problemă.”

Ca să ajung acolo, mi-ar prinde bine să folosesc tactici și strategii în timpul meu departe de terapie – indiferent de poziția mea socială – care să mă conducă spre o minte mai sănătoasă. Deși nu prevăd vreun final iminent pentru propria mea terapie în perioada asta, știu că discuțiile despre terminare cu Lori sunt, în sine, pași în direcția aia.

Și dacă nu-s îndeajuns de multe dovezi, pot să mă uit la ce s-a întâmplat chiar serile trecute și să mai găsesc câteva: după cină, brusc, am început să mă simt deprimat și am hotărât să fac o plimbare și niște cumpărături. Nu știu exact cât timp mi-am petrecut în fața frigiderelor de înghețată de la supermarket, dezbătând care dintre mixurile Ben & Jerry’s mi-ar putea ostoi fixația, dar știu că la un moment dat am trecut mai departe, fără să scot vreo cutie din congelator.

M-am întrebat: „Ce se întâmplă, de fapt, aici?” Probabil mă simțeam un pic singur, pentru că lucrasem tot weekendul acasă, iar pe măsură ce scădeau temperaturile, tulburarea mea afectivă de sezon începea să-și facă simțită prezența. Oare un morman de zahăr și lapte înghețat mă putea face să mă simt mai bine? Evident. Dar doar pentru scurt timp. La un moment dat, aveam să mă supăr din nou – poate din cauza unui nivel urât de colesterol, după următoarele mele analize de sânge.

Însă terapeuta mea nu poate să mă forțeze să am genul ăsta de scheme cognitive de la o clipă la alta.

Ține de mine. Eu dețin controlul. Se acceptă provocrea.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.