În fiecare vară mă uit cum se umple newsfeed-ul de poze cu diverşi copilandri în robe şi toci, care serbează absolvirea a trei ani de facultate, le privesc feţele pline de speranţă şi statusurile motivaţionale şi simt un pic că vomit. Mă bucur că n-a trebuit să ţin vreodată un discurs în care mănânc rahat despre ce-am învăţat în facultate şi cum au fost cei mai buni din viaţa mea, cum fac americanii, din simplul motiv că nu e nimic idilic la toată tărăşenia asta. Tot ce-am învăţat în ăia trei ani a fost cum să mă înscriu la încă doi ani de master, ca să-mi umplu timpul cumva, pentru că nu-mi găsesc serviciu. Hai să-ţi explic de ce o să fie nasoală studenţia.

Să începem cu motivele psihologice. În primul rând, creierul tău nu s-a dezvoltat încă. O să hotărăşti ce carieră o să urmezi toată viaţa şi ce consecinţe va avea faptul c-ai ales să pierzi atâţia ani cu un creier imatur, care mai are cel puţin opt ani de evoluţie. Nu degeaba organizaţii ca ISIS, Al Qaeda şi Noua Dreaptă atrag doar oameni sub 25 de ani sau care au rămas cu creierul în stadiul ăla.

Nu am fost niciodată genul care să-şi asume riscuri, dar probabil în facultate am făcut cele mai stupide chestii din viaţă, de la faptul c-o dădusem într-o paranoia ciudată în care aproape orice părere necomunistă mi se părea fascistă, la aia că m-aş fi urcat în maşină cu orice dubios care-mi promitea o chermeză beton sau aş fi semnat orice petiţie pentru cauze care azi mă lasă complet rece sau mi se par de-a dreptul absurde. Singura parte pozitivă e că viaţa devine mai uşoară după absolvire, aşa că uite câteve idei proaste la care am ajuns de-a lungul anilor de facultate, care să te liniştească, dacă nu ştii ce să faci cu viaţa ta.

Nu ştiu dacă studenția este o continuare a fazei de rebeliune din adolescenţă sau eram pur şi simplu obosită după cât mi-am minţit părinţii în liceu, ca să pot să mă distrez, dar eram convinsă că trebuie să-mi exprim toate sentimentele şi ideile, fix în momentul în care le simţeam. Asta mă făcea să cred că-s autentică, că acele sentimente sunt reale şi puternice. Trebuie să fii naturală, nu?

Da şi nu. Una dintre cele mai importante lecţii de viaţă, pe care o să le înveţi pe barba ta, e că, din când în când, trebuie să zici: „O să mă mai gândesc la asta şi o să-ţi răspund mai târziu".

Toţi suntem ceva mai feelingoşi în facultate şi ne place să împărtăşim tot felul de căcaturi, dar uneori „sinceritatea totală" este cancer pur. Mi-a luat foarte mult timp să ajung la concluzia că la întrebarea de politeţe „Ce mai faci?" nu trebuie să răspund „Sunt pe stop de atâtea zile, simt c-o să-mi explodeze stomacul într-un gheizer de sânge şi mi s-au tulburat hormonii atât de tare, încât mi s-au întărit sfârcurile de la boul ăla care s-a izbit de mine pe pista de bicicletă."

Răspunsul corect e „bine". Atât. Punct.

Pe lângă asta, o să observi că, dacă nu e vorba de boli venerice sau de situaţii pe viaţă şi pe moarte, niciunul dintre partenerii tăi nu trebuie să ştie istoricul tău sexual sau cât de mare avea mătărânga iubitul tău din liceu şi cum îl credeai Alesul. În genul ăsta de situaţii, cu cât spui mai puţin, cu atât mai bine.

Mai târziu, o să-ţi dai seama de ce au ajuns ai tăi atât de „ramoliţi şi depăşiţi". Au încercat aceleaşi porcării, pe care vrei să le faci şi tu în studenţie, au comis-o cu diverşi dubioşi şi dubioase, la petreceri ceauşiste de apartament, iar acum te văd pe tine cum vrei să repeţi aceleaşi greşeli cretine. De-asta au şi ajuns în stadiul în care îţi răspund cu nişte clişee iritante precum „ce-a fost, a fost" când îi întrebi despre bagabonţelile din trecut.

La un moment dat, un coleg vizionar din facultatea ta o să-ţi zică: „Nu înţeleg de ce ne dăm cu deodorant. Mirosul natural al corpului nostru este cel mai frumos lucru din lume. În plus, deodorantul conţine tot felul de chimicale care-ţi rămân în corp şi probabil duce la cancer, aşa am citit pe Efemeride."

La asta ar trebui să răspunzi: „Interesant, o să mai vorbim după ce o să depăşeşti faza în care apogeul zilei tale e cuiul ăla gras, pe care-l fumezi după ce-ai lucrat 12 ore la un fast-food. Şi, după ce-ţi dai seama cât de oribil e să fii împuţit şi să crezi c-ai ajuns la un adevăr universal, pe care restul societăţii nu-l poate înţelege, poate ţi s-o repara creierul."

Masculii babuini îşi ucid rivalii. Unele mame de rechini îşi mănâncă puii. Matricidul, infanticidul şi omuciderea sunt chestii comune şi naturale. Pe principiul ăsta o să ajungi la ideea că nespălarea şi igiena sunt naturale, că doar apa te otrăveşte cu fluor şi şamponul cu siliciu. Ştii care era urmarea naturală la asta, pentru strămoşii tăi? Ciuma, dizenteria şi septicemia.

De ce bei alcool, dacă nu vrei s-o faci în cantităţi nelimitate? Adică, zici că scopul băutului nu e să te îmbeţi pulă şi să-ţi rămână o ţigară lipită de cot cu propria-ţi vomă?

Acum ceva vreme, verişorul meu, care-i anul întâi la facultate, mi-a povestit că era răstignit de mahmureală. L-am întrebat cât a băgat în el şi mi-a zis: „Nu prea mult. Vreo patru shoturi de votcă. Şi opt beri. Şi o sticlă de vin." I-am explicat că asta e cumva definiţia medicală pentru „prea mult", pe care probabil o au atârnată de perete, la şedinţele de Alcoolici Anonimi.

În facultate, oamenii consideră serile în care ai băut până ai goluri de memorie, un ritual al maturizării. Dacă bei la fel de tare când ai 30 şi ceva de ani, oamenii o să lase pliante cu servicii specializate la uşa ta şi să-ţi spună că „ai o problemă".

Rămân blocată când îmi amintesc cum dădeam pe gât litri întregi de sticle cu tărie maro, pe care scria „alcool semiagricol rafinat care imită gustul de brandy". Am fost atât de beată, c-am încercat să zbor de pe balconul unui hotel, c-aveam impresia că pot să mă prind de grilaj şi să atârn ca-n Prince of Persia, noroc că m-am izbit ca proasta de grilaj. Am băut atât de mult, c-am încercat să dobor un puiet de pom fructifer cu faţa, din simplul motiv că era între mine şi WC-ul din curte în care voiam să vomit.

Şi nu, nu pot să-ţi explic motivele mele de atunci. Mi s-a părut o idee bună la acel moment. Cumva, la vârsta aia, fiecare săptămână este un pretext nou ca să găseşti ceva care ar putea să te ucidă, dar care probabil doar o să te lase cu o mahmureală tectonică şi cu nişte haine, pe care nu poţi să le mai porţi niciodată.

În facultate, tuturor li se spune că „au potenţial", doar pentru că au plătit taxa şi au rată de prezenţă mai mare de 50%. Orice student depresiv şi tăcut, care face integrame la cursuri şi nu-şi predă niciodată proiectele la timp pare un fel de geniu în formare. Dacă e următorul Bukowski? Nu ştii niciodată, oricine poate să devină orice.

Din păcate, după absolvire, visul ăsta se spulberă. Imediat cum ai terminat faza de diplome şi premii, o să vezi că oamenii te judecă doar pentru ce faci pe bune, nu pentru ce ai putea să faci. O să te ia niţel cu ameţeală, când ai revelaţia asta.

De exemplu, o tipă excentrică de 45 de ani, cu un suflet superb, care-şi „iroseşte talentul dat de Dumnezeu", pentru că e prea ocupată cu jobul de la call center, rămâne doar o maniaco-depresivă care lucrează la un call center şi atât. Evident, mai sunt excepţii, dar regula generală e că, dacă cineva se scuză continuu pentru toate lucrurile pe care nu a reuşit să le facă în viaţă, probabil suferă de o boală mintală numită „tulburare de personalitate".

Sexul din studenţie are loc când ideile tale preconcepute despre spontaneitate, droguri şi pasiune de dragul pasiunii se întâlnesc cu snobismele tale filosofice de metaom şi duc la o furtună perfectă. Şi asta s-a întâmplat cu mult înainte să auzi de poveştile cu studente violate zi de zi.

S-ar putea să nu ţi-o tragi niciodată cu oameni mai naşpa şi aleatorii ca-n facultate. De unii dintre ei o să dai pe metrou şi o să băgaţi amândoi capu-n pământ, ca să nu trebuiască să mimaţi o conversaţie. Alţii pur şi simplu n-o să te mai recunoască pe bune şi o să te transformi doar într-o formă de deja vu al futaiului aleatoriu.

Toată lumea mimează şi mănâncă rahat în facultate legat de sex. Adevărul e că tipii abia ştiu unde sunt părţile componente la o femeie (asta ca să nu zic că mulţi nu ştiu nici după absolvire). Am un sfat pentru aceşti ucenici ai sexului prost: dacă tu simţi că nu prea ştii ce faci, probabil că nu păcăleşti pe nimeni. Dacă simţi că e cazul tău, nu o să rezolvi nimic nici dacă repeţi mişcarea mai tare.

Nu există nicio altă perioadă în viaţă în care o să ai mai multe conversaţii stupide despre existenţă şi rostul vieţii tale, cu nişte idioţi prăjiţi care nu s-au gândit niciodată la problema asta, decât la un nivel facil. Şi, oricum, au experienţa de viaţă mai mică decât penisul, deci nu ai cum să le iei teoriile în serios. Partea bună e că, dacă te faci filosof sau termini o facultate umanistă inutilă, ca mine, o să vezi că nu ţi se mai pare o problemă, după absolvire. O să fii prea obişnuită să vorbeşti singură.

Taxele de studii se măresc pe an ce trece, iar locurile de la buget rămân doar la facultăţi unde nu se duce nimeni, precum Agronomia sau Matematica. Aş zice că poţi să le plăteşti singură, prin munca ta, dar la cât de execrabile sunt salariile pentru tineri necalificaţi, ai noroc dacă-ţi amortizezi abonamentul de metrou cu care mergi de la facultate, la muncă şi invers. Traumele financiare din perioada aia o să pice pe umerii părinţilor, pe care o să simţi că-i dezamăgeşti cu fiecare restanţă, şi de ruşinea cărora o să termini acea facultate, deşi ţi-ai dat seama în anul doi că o faci degeaba şi că n-ai nicio tangenţă reală cu domeniul studiat. Partea bună e că, după ce absolvi, nu o să ajungi niciodată să mai faci datorii atât de mari, fără să ai şi ceva mişto de arătat, gen o maşină sau nişte mobilă conceptuală. Aşa ai doar o bucată de hârtie plastifiată, pe care nu vrea nimeni s-o vadă.

Să locuieşti într-un cămin este ca şi cum ai fi colegă de cameră cu toţi oamenii din vagonul cu care ai venit la Bucureşti din Crevedia. Vestea bună e că, dacă nu ajungi la puşcărie sau dacă nu eşuezi lamentabil şi nu eşti obligată să te întorci cu coada între picioare la casa părintească, n-o să mai fii obligată să trăieşti cu tomberoanele alea umane niciodată.

La un moment dat, am avut o colegă de cameră care, pur şi simplu, avea obiceiul să se schimbe în viteză şi să-și trântească lucrurile pe unde aterizau. Cumva e bolnav să vin cu mama de la gară să vadă camera mea şi să observe chiloţii folosiţi ai colegei de cameră, care-mi atârnau cleios pe monitorul laptopului.

Să fim serioşi, lucrările din facultate sunt ultimele chestii coerente pe care eşti obligat să le scrii în viaţă. Asta ca să nu mai zic că o să uiţi cum e să scrii ceva de mână, la un an după absolvire. E ultima perioadă în care cineva îţi judecă atent fiecare cuvânt. Dacă te faci blogger, compozitor, poet, scriitor de discursuri, copywriter, PR sau scriitor de capodopere, nu o să ai nevoie să scrii coerent. Serios, cei mai de succes oameni din toate domeniile de mai sus n-au făcut-o.

Alte veşti bune: Din câte ştiu, nu există o lege care te obligă să devii autor şi să scoţi cărţi proaste, pe care o să le folosim toţi ca suport pentru frigider, când i se rupe un picior.

În anii tăi din studenţie, cel mai valoros lucru e să ştii multe chestii despre subiecte tranzitorii absolut inutile. Trebuie să ţii capul jos şi să înveţi nişte detalii superficiale despre ultimele trupe, maşini sport, trupe de teatru de improvizaţie, comedianţi, virale de pe net, copywriteri care merg în Brazilia şi se transformă în şamani pe ayahuasca şi situaţia crizei economice din Grecia. Totul ca să mimezi că eşti o persoană informată, în faţa unor persoane de care nu-ţi pasă şi cu care nu ai altceva mai bun să discuţi, decât chestii lipsite de substanţă prin care te dai mare.

Partea pozitivă e că această listă care pare interminabilă şi în care ai investit atâta efort nu are dată de expirare. După facultate, o să fii prea ocupat cu jobul ca s-o reînnoieşti, aşa c-o să rămâi cu aceeaşi listă toată viaţa. Dacă un asteroid pică peste Grecia în 2050, tu o să shareuieşti viralul lui Mîndruţă din 2015, în care spune ce leneşi nenorociţi sunt, ca să doveşti c-o meritau. Mă rog, asta dacă mai trăieşti, că asteroizii sunt treabă serioasă.

Chestiile care se dau la examene nu sunt folositoare absolut nimănui. CEO-ul tău, din blocul turn din Pipera unde lucrezi, nu o să te pună să-i reciţi definiţiile, pe care le-ai învăţat ca Luceafărul. O să vrea să faci ceva util.

Facultatea e o perioadă bună să explorezi pasiuni terţiare şi secundare care chiar o să-ţi folosească la jobul viitor. Când o şefă de la HR o să se ridice pe birou şi o să urineze pe diploma ta de master în semiotică narativă, o să regreţi că nu ai făcut ceva mai util cu timpul tău, gen un curs de şofat. Ştii cât câştigă un şofer profesionist? Sigur mai mult ca tine, şomerule. Pasiunile secundare sunt singurele lucruri care o să-ţi dea sentimentul că mai aparţii de specia umană, după ce vezi că nu reuşeşti nimic cu alea principale.

Până la urmă, chiar dacă facultatea eca o clismă cu cioburi pentru creierul şi ficatul tău, poţi să te convingi măcar singură că merită să înveţi unele chestii în perioada astaa, chit că nu-s alea de la cursuri. Ăsta este cel mai mare dar al perioadei universitare şi te duce şi la pasiunile reale, alături de care o să intri în etapa aia sedentară de maturizare, unde poţi să te aştepţi la mai puţină vomă şi mai puţini parteneri sexuali cu păduchi laţi.

Traducere și adaptare de Mihai Popescu.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Urmăreşte-o pe Merrill Markoe on Twitter.

Citeşte mai multe despre studenţie:
Zece conversaţii pe care n-o să le mai ai niciodată după terminarea studenţiei Fotografiile cu cămine din Tei te duc înapoi în studenţie Cum e să te muţi de la părinţi, când faci facultatea în oraşul natală