Am făcut stand-up și în SUA și în România și îți pot spune de ce la noi nu e ca la ei

De mai bine de opt ani îmi neglijez cariera de comediant în România. Şi pentru că nu pot să mă plâng de cum mi-a mers, acum doi ani am început să neglijez și o carieră de comediant în Los Angeles. Inițial m-am dus doar ca turist, la fel cum se duc şi preoții la Ierusalim. Dar pentru că sunt un mic obsedat al comediei, am vrut să merg și eu la The Comedy Store și The Improv. Semnul cu Hollywood-ul l-am văzut pentru prima oară din greșeală, în a doua lună petrecută acolo, când fugeam între două Open Mic-uri. La finalul primei veri mi-am dat seama că n-am apucat să văd mare lucru din imensa lor piață a stand-up-ului și că va trebui să mă întorc în verile următoare.

După ce am obţinut primele reacții pozitive pe o scenă din Los Angeles, într-o bodegă mai urâtă decât am reușit să văd în țara noastră în cei opt ani de stand-up, am devenit dependent de râsul aprobator al americanilor. Și râsul românilor dă dependență, dar pentru mine nu e la fel de aprobator. Franciza stand-upului a venit din America şi ar fi urât să mă dezic acum de influența lor, doar pentru că publicul român e cel care-mi plătește mie berea.

La o privire superficială prin cluburile de comedie din București, stand-up-ul nostru nu pare foarte diferit de a lor. Diferențele se simt însă, dacă te uiți mai atent.

Aici avem aceeași problemă ca la fotbal. Baza de selecție. În cazul în care cauți roșia perfectă, ai şanse mai mari să o găsești într-un hambar cu tone de roșii decât într-o lădiță cu zece kilograme de roșii. Pe lângă asta, terenul în care creștem roșiile este mai arid la noi. Chiar dacă stand-up-ul e un sport individual, mediul în care te antrenezi contează. Din cauza numărului mare de comedianți, acolo este mult mai greu să te evidențiezi. Drumul lor până la succes este mult mai lung ca al nostru. Iar drumul lung face piciorul frumos.

De la prima urcare pe scenă, până la ultima zi de muncă într-un job de zi, în America trec în medie 8-10 ani. Asta bineînțeles doar în cazul celor suficent de norocoși și de talentați încât să aibă parte de o ultimă zi de muncă într-un job de rutină. La noi nu există o statistică concludentă despre cât timp trece în medie până să poți face pasul de la comediant amator la profesionist. Dar cu siguranță intervalul e mult mai mic de 8-10 ani, ținând cont că primul meu show de stand-up a fost în primăvara lui 2004.

Timpul mai mare de pregătire a carierei este folosit la construirea unui stil mai original. Citatul „ Be yourself, everyone else is already taken " se aplică perfect pe piața lor și este complet neglijabil pe a noastră. Comedianții lor dau mai des senzația că lovesc mingea din fundul terenului, în timp ce mulți dintre ai noștri doar stau la fileu și dau volee din centrările primite de la alții, care de care mai populiste. În stand-up nu contează doar să vii cu glumele tale, ci și cu premizele tale, că de aia i se spune simțul umorului și nu văzul umorului.

Aici, deocamdată, lucrurile stau foarte bine. Publicul grozav din România e principalul motiv pentru care stand-upul a crescut atât de mult la noi. Asta se datorează și faptului că la începutul anilor 2000, piața de spectacole live de comedie din țară era aproape pustie. Așa cum au venit tirurile cu blugi la începutul anilor '90, aşa am apărut și noi cu stand-up comedy-ul în 2004. Eram no name-uri: pentru unii părea genial, iar pentru conservatori doar o prostie care nu va ţine niciodată.

Din motivele pe care le-am enumerat mai sus, nu vreau să înșir subiecte la care râd românii și subiecte la care râd americanii. A ajuns să mă hârcâie rău întrebarea: „La ce râde publicul din România?" pusă deja de prea mulți jurnaliști. Și românii și americanii râd din aceleași motive. Mecanica unei glume nu diferă de la un continent la altul.

Moda, însă, diferă. Până acum stand-up-ul a fost în răspăr cu societatea românească, iar ăsta e motivul pentru care avem un public frumos. Ne-au acceptat așa cum suntem, îmbrăcați informal, cu sticla de bere pe scenă și cu pula în gură. Ba mai mult, unii au înțeles și de ce suntem așa.

Cred, însă, că următorul lucru pe care ar trebui să-l accepte românii este faptul că stand-up-ul ține și de gusturi, la fel ca muzica, mâncarea şi rochia aceea albă cu auriu. Dacă un comediant nu te face să râzi, nu înseamnă că e prost, înseamnă că nu e pentru tine. Nu ești tu primul deștept care observă că ăla de pe scenă nu e amuzant, ești doar primul idiot care vorbește și strică plăcerea celorlalți care vor să asculte. Când ți-ai făcut o rezervare la un show în care prestează comedianți pe care nu i-ai mai văzut, ți-ai asumat că s-ar putea să vezi ceva ce nu-i pe gustul tău.

Foarte puțini dintre comedianții americani de care ați auzit mai fac show-uri în mod regulat în cluburile de comedie. Cei mai mulţi dintre ei fie s-au mutat în teatre și săli de spectacole, fie s-au lăsat de prestații live. Cluburile de comedie și barurile care organizează seri de stand-up sunt ocupate de comedianții mai tineri care încă nu au ajuns cunoscuți pe plan internațional. Noi încă nu avem pătura de comedianți care să presteze regulat în teatre. De fapt, nici săli de spectacole fără bulină roșie nu prea avem în țară.

În cluburi încă ne avem ca frații. Majoritatea show-urilor sunt împărțite în felii egale de doi sau trei comedianți, eventual cu opener. Ei sunt mai corporatiști, mai stratificați. Au MC, opener, featured și headliner. Doar MC-ul și headliner-ul sunt întotdeauna câte unul, restul diferă ca număr după bugetul fiecărui club.

Cei care se descurcă bine la serile de amatori se adună câte zece și încropesc show-uri de capul lor, așteptând să fie cooptați în cluburile de comedie. La noi comedianții tineri îi imită pe cei bătrâni și își programează show-uri în câte doi, trei sau mai rău singuri. Prin asta fac un rău publicului. Când omul vine la un show generic de stand-up, oferă-i un platouaș cu de toate, în felul ăsta toata lumea pleacă mulțumită. Fac rău pieței, un om obișnuit nu face diferența între show-urile de stand-up, iar când pleacă nemulțumit de la un show, o perioadă lungă nu va mai reveni. Și nu în ultimul rând, își fac rău lor. Cu cât vorbești mai mult cu atât acorzi mai puțină atenție fiecărui lucru pe care îl spui. Lucru complet neindicat atunci când abia îți dezvolți mușchiul comediei.

Heckler îi zic anglofonii ăluia din public care perturbă spectacolul. Vorbește cu comediantul, mai face un mișto de el, iar comediantul răspunde. O specie de troll specifică stand-up-ului. Uneori iese distractiv, un moment improvizat de ceartă. Alteori doar strică ritmul. E un obicei foarte la modă în Anglia. În SUA se folosește cu moderație. La noi, cred că e cel mai prost-înțeles capitol al stand-upului la ora actuală. Și nici măcar n-au înțeles toți aceeași tâmpenie.

E deja cunoscut faptul că mulți se feresc să mai stea în față la show-urile de stand-up. Ba mai mult, li se pare strigător la cer că au plătit un bilet la un spectacol iar tipul de pe scenă s-a luat de ei. Nu e nimic strigător la cer, cluburile de comedie funcționează după propriile lor reguli sociale. Să plătesc un bilet ca să stau lângă nişte bărbați dezbrăcați, bătrâni și transpirați sună absurd, dar dacă am ales să merg la saună trebuie să fiu conștient că fix asta se va întâmpla.

Țăranii, în schimb, sunt mai atrași de sânge şi au impresia că ăsta e stand-up-ul, o ceartă constantă între comediant și oamenii din public. Ei folosesc heckling-ul drept pretext ca să strice show-urile, cam cum stricam şi noi orele profesorilor mai săraci cu duhul în liceu. Diferența este că prezența la ore era obligatorie, în timp ce prezența la show nu e.

Datorită faptului că e 100% improvizat, lucrul cu publicul aduce un aer de prospețime show-urilor, e suculent, iar atunci când iese bine, poate fi minutul de aur al serii. La noi e din ce în ce mai greu să vorbești cu publicul. Pe unii nu vrei să-i stârnești de teamă că n-o să mai tacă, iar de la timizi e greu să scoți un răspuns și la cea mai banală întrebare. Cum te cheamă sau de unde ești transformă oamenii în stane de piatră.

Nimeni nu are nimic cu tine, e stupid să iei personal ce-ți spune un comediant. Adevărul e că omului de pe scenă nu-i pasă de tine, singura lui grijă e să iasă show-ul bine. Lucrul cu publicul poate fi minunat, dar nu ține doar de comediant. Publicul nostru poate fi adus la orgasm, dar deocamdată nu prea știe să danseze.

În primul rând aici e o zonă gri foarte mare. Comisia de depistare a plagiatelor are mai mulți membri pentru că e o treabă destul de subiectivă. Sunt prea mulți comedianți și prea puține cuvinte ca să nu semene unele glume între ele. Dacă ar fi să adunăm cele mai celebre o sută de mii de tablouri din lume, sigur am găsi câteva care să pară identice de la cinci metri distanţă.

Important e că se fură mult la noi și puțin la americani. Piața lor are un mecanism de eliminare a elementelor care trăiesc doar din furăciuni. Noi nu-l avem, ba mai mult, avem o categorie întreagă de public care susține că ciordeala nu contează atât timp cât s-a râs.

Originalitatea în comedie este importantă pentru un popor. Umorul a jucat întodeauna un rol semnificativ în orice societate. Este un fel de oglindă a societății. Imaginaţi-vă cât de strâmbi aţi arăta dacă oglinda în care vă uitaţi ar reflecta porţiuni din fața altcuiva suprapuse peste porţiuni din faţa voastră.

Aici mă refer, bineînțeles, la cei care fură din străinătate. Că mai avem și pe unii care nu știu, săracii, nicio limbă străină și sunt nevoiți să fure din bătătură.

Buie Muzdugan!

Mai citește din Săptămâna umorului:
Am cunoscut autorii tunurilor de presă de la începutul anilor 90 Am stat o zi în redacția Times New Roman, ca să văd cum se nasc glumele care-l supără pe Mircea Badea Prin ce rahaturi trebuie să treci ca să te faci comediant în România