FYI.

This story is over 5 years old.

teatru

Eu sunt Lady Gaga port copite şi intru în viaţă în chip de diavol

Interviu cu Iulian Gliţă, cel cu spectacolul Museum Control.
31.5.12

Articol VICE din septembrie 2011

Foto: Daniela Grigore

Iulian Gliță e cunoscut în teatrul alternativ românesc ca un actor super expresiv, extrem de deschis și volubil, care improvizează foarte mult. Toți regizorii cu care a colaborat până acum au ales să-i exploateze zona asta de perversitate și nebunie. Însă astă primăvară, când gașca de la Control l-au invitat să facă un performance care să deschidă show-ul lui Valery Renay de la Noblesse Oblige s-a gândit că poate să facă mai mult. Nu că Valery n-ar fi făcut destul, dar, inspirându-se de la spațiu, Iulian a transformat tot clubul într-un ambient industrial în care a proiectat mix de teatru, instalații și dans contemporan căruia i-a zis Museum Control.

De câte ori le zic prietenilor că am văzut astă primăvară spectacolul ăsta, toți mă roagă să le explic despre ce e vorba. Singurul lucru care le e clar e că toate frânturile din el sunt legate de o temă comună: decadența. Dar eu insist că sunt mai importante trăirile, care îți solicita toate simțurile, așa că nu cred că are sens să le zic interpretarea mea. Până una-alta l-am prins, între două repetiții, pe vinovatul principal din toată povestea asta, și l-am pus să răspundă la câteva întrebări.

VICE: Hello hello. Spune-mi cum a apărut Museum Control. De unde ți-a venit ideea și despre ce e vorba?

Publicitate

Iulian Gliță: Păi sunt atâtea de spus!

Fii scurt. Și eu am problema asta, așa că prefer să le dau link-ul cu trailerul celor care întreabă.

Hahaha. La cât de fragmentat e spectacolul, n-o să se prindă dintr-un clip. E făcut doar să incite privitorul, să-l provoace. Hai să-ți zic. Museum Control a pornit acum patru-cinci luni, la începutul lui martie, când am fost invitat la Control să creez un moment care să deschidă spectacolul artistei berlineze Valery Renay aka. Femme Façade. Eu am venit cu ideea că trebuie profitat de spațiu și am făcut un performance mai amplu, la alt nivel. Nu m-am putut abține să fac doar un acting number individual.

Spune-mi, din perspectiva cui ai gândit piesa?

În primul rând, din cea a spectatorului, care vine și vede spatiul. Cum îmi trimitea compozitorul câte-o bucată din coloana sonoră îmi veneau și mai multe idei. În al doilea rând, și din perspectiva omului în general: până unde poate să meargă el în adâncul sufletului - dacă putem să-i spunem suflet -, în interiorul lui? Extremele astea le-au abordat și Passolini, Fellini sau Almodovar în film și au fost cumva un punct de inspirație, pentru că denotă niște lucruri care sunt adevărate, chiar dacă noi nu le facem chiar așa. E vorba de animalul care iese din noi. E ca în viață: unii se iubesc, alții își dau în cap, și toate se-ntâmplă concomitent. Doar că atunci când le redai, te duci într-o zonă mai plastică. E adevărat că sunt scene care sunt destul de grele, dar am zis că prefer ca omul să ia ceva din asta.

Publicitate

Adică, ce ai încercat să obții?

La un spectacol ori plângi, ori râzi. Atunci când zici: hmm, a fost interesant, de cele mai multe ori înseamnă că nu ți-a rămas nimic din spectacol, înseamnă că scopul lui n-a fost clar. Însă eu am vrut să obțin ceva mai profund - o confruntare cu eurile noastre diabolice și lumea decadentă în care trăim, care ne obligă să ne retragem în lumile noastre interioare.

Rolurile pe care le-ai jucat până acum sunt din zona asta, dar practic ai luat-o de la zero cu creația acestui proiect complex.

Da, n-am mai făcut decât spectacole cu maxim trei, patru personaje. Am profitat foarte mult de spațiul care ne-a fost pus la dispoziție și de aici am putut dezvolta tot tripul. Nu puteam face ceva cu floricele și briz-briz-uri, având în vedere că Valery venea cu un moment legat de voo-doo. Trebuia însă să găsesc o poveste pentru toate aceste încăperi.

Am luat-o alături de mine pe regizoarea Ingrid Bonța, care și-a adus aportul și pe partea de concept. Apoi ne-a sprijinit și Alex Harca, care e un foarte bun muzician, actor la bază, și care a creat muzica special pentru acest proiect. Mai e și Radu Fulga, care a montat și trailer-ul. Și actorii… vreo 14. Te plictisești dacă îi enumăr pe toți cei care m-au ajutat să fac chestia asta să prindă viață.

Actorii au fost toți profesioniști?

Ah, nu. Echipa a fost formată din actori, dar și din studenți. Îngerașii, de exemplu, sunt elevii mei de la cursurile de teatru. Dar am lucrat și cu un dansator profesionist.

Publicitate

De ce-ai expune toate devianțele umane într-un muzeu underground?

Locul m-a dus deja într-o zonă ușor obscură. E un subsol, așa că e lipsă de lumină naturală, de expunere. Aveam multe camere și aveam frânturi de viață. Viața noastră, a tuturor celor care refuzăm să recunoaștem că suntem niște meschini, niște frustrați, niște…

Perverși.

Da… niște îngeri decăzuți. Rămânem închiși. Ne e teamă să privim și să ne recunoaștem în față. Tot spectacolul e o metaforă gen la societe decadente dusă la extrem, care iese la iveală. Ți-o punem noi pe tavă, direct, necenzurat, cu toate aceste fațete. De aceea, chiar de la intrare vedeți cele două tipe cu caschete de motor pe cap, care se zbat și se lovesc de perete, în lumina unui bec care pâlpâie, asemenea unor insecte de noapte care încearcă să iasă din obscuritate. Trebuia să introducem spectatorul în atmosfera asta încă de la început, să-l facem să înțeleagă că ne vom agita să îi dezvăluim toate chestiile astea din interiorul fiecăruia.

De ce trebuia”?

Pentru că, de fapt, asta suntem noi, doar că ne e teamă. Există frica de a recunoaște ceea ce suntem cu adevărat. Operatorul care a filmat, Radu, a surprins în privirea oamenilor plăcerea dementă, atunci când vedeau toate lucrurile astea. Dar nu o recunosc, se retarg și zic: „Eu? Nu. Eu nu sunt de acord cu asta”. De fapt, am vrut să arăt partea animalică și sexuală a omului, că de fapt în jurul ei se învârte tot show-ul. E vorba de perversitate, de o sexualitate pe care fiecare o emană, dar depinde cum o comunică.

Publicitate

Și a funcționat? A înțeles lumea toate simbolurile?

Ah, nu chiar. Hahaha. Am auzit ulterior discuții și comentarii. Nu s-au prins toți care era faza. Și n-aș vrea să zic neapărat că ar fi un spectacol elitist, dar poate că a fost și destul de bulversant că erau purtați în diferite locuri într-un timing pre-stabilit de către maestrul de ceremonii, care era un fel de ghid al muzeului. Îi ducea grupați, dintr-o cameră în alta, și sigur au existat incoveniențe de genul că unii erau înghesuiți, alții nu vedeau tot, sau nu apucau să surprindă toate detaliile pentru că erau deja poftiți să treacă într-o altă secțiune a „muzeului”.

E un ritm sacadat. Treci mereu la un alt fragment, rupt total de cealaltă poveste, nu?

Da, dar apare, de exemplu, ideea generală de non-comunicare. În secvența din prima încăpere e vorba despre nevoia de a domina. Omul uită să comunice. Tipa respectivă se mulțumește să trăiască alături de păpușă și îi place ideea că o conduce. Fiecare dintre noi avem înăuntrul nostru un animal.

Adică te retragi din relaționarea cu ceilalți și începi să crezi în altceva, în lumea ta.

O secvență care i-a șocat pe mulți e cea din camera trei. Sunt doi tipi cu măști, una de pirat și cealaltă de clovn, care și-o trag, personaje alături de tipa în rochia albă însângerată care naște. Aici m-am lovit de reproșul că am ceva contra zonei gay. Ei bine nu. Dacă voiam asta nu mai foloseam măști, nu mai cream personaje, simboluri. Și eu am o zonă bisexuală și cred că fiecare dintre noi are o parte feminină sau masculină - depinde pe care ți-o dezvolți mai mult. Problema e că lucrurile astea există de când lumea - până la urmă se știe că sexul și muzica se vând cel mai bine. Fiecare dintre noi se gândește de cel puțin de trei ori pe zi la sex. Însă în cazul ăsta cel mai mult cânta să fii direct, altfel impactul nu era clar. În Irreversible e la fel, vezi tot felul de scene de groază care durează mult. Bine, ele sunt exagerate pentru a obține impact, dar asta e realitatea, așa cum se-ntâmplă și-acolo. Însă astea nu sunt locuri de care toată lumea are parte. Și la noi în București există zone unde se fac orgii, lucruri decadente și extreme și există oameni care iau bani grei pe asta.

Publicitate

Oricum scena din camera aia le-a rămas în minte tuturor.

Păi cred și eu. Plus că erau și sunete de măgar, porc, chestii grotești. Mai e saxofonistul care cântă live, plus muzica de fond. Toate astea amplifică neliniștea. Publicul e siderat, dar e o cameră de impact.

Ajută și decorul, cu luminile intermitente, sau liniștea macabră. Astea încheagă cumva show-ul.

Da. Tot decorul clubului Control a fost schimbat cu această ocazie ca să omogenizeze povestea. Vezi atârnate măști de diavol, rochii, cada aia plină de sânge, limbi de porc proaspete, cortine ce ascund și dezvăluie chestii.

Se merge pe puține replici și mai mult atmosferă.

Da, sunt niște stop-cadre. Maestrul de ceremonii te trece dintr-un context în altul, care comprimă stări, situații. În fiecare sală el „pornește” acele exponate vii, care performează timp de trei-patru minute și trec de la o stare la alta, de la râs la plâns.

Parcă mai e și o cameră în care mesagerul verbalizează toate aceste probleme.

E un fel de întâlnire cu tine însuți. Sau cu partea diabolică din tine. Mesagerul întreabă: „Cum e să îți înșeli prietena cu iubita prietenului tău?”.

Hmm, o răutate.

Din secvența de final se înțelege un alt mesaj al performance-ului. Vezi acolo metafora cu Lady Gaga și nașterea vedetelor ca ciupercile după ploaie. Bine, am exagerat un pic. Eu sunt personajul Lady Gaga, port copite și intru în viață printr-o naștere chinuitoare, în chip de diavol.

Crezi că lucrurile astea aduc la suprafață o patologie, gen toate problemele noastre nerezolvate cu noi înșine?

Normalitatea e stabilită oricum de societate și de cadrul social. De fapt, eu cred că nu există nicio limită. Ea e dată în funcție de noi, prin ceilalți. Uneori vedem în celălalt un nebun patologic, dar nu ne uitam mai bine la noi, la paiul din ochiul nostru, să ne-ntrebăm: noi suntem normali, oare? Lucrez acum la penitenciarul Rahova, fac un spectacol cu deținuti, ca terapie, care va fi prezentat în festiavalul de teatru al penitenciarelor, care are loc între 7-11 noiembrie. Am ales o interpretare a lui „Richard al III-lea” pentru că vreau să dezvolt mai mult subiectul ăsta al răului care vine din noi, dintr-o educție treptată, care vine din stră-strămoși și ne este reflexă. De acolo pornesc toate problemele noastre, de fapt.

În afară de asta, Iulian îmi zice că e foarte posibil ca performance-ul Museum Control să se reia în toamna aceasta la Control. Dacă sunteți curioși, e cazul să fiți pe fază.