Este realitatea virtuală drogul următoarei generații?

Îmi leg universul peste față.

Sunt într-o ecluză pneumatică și în urechi îmi răsună muzică staccato cu synthuri prin boxele navei spațiale; mă mișc printre constelații și galaxii. Controlez nava cu mișcările gâtului. În jurul meu e cosmosul.

Probabil n-ar trebui să conduc nava spațială amețit. Nu contează. Trebuie să mă concentrez. Evit asteroizii și dobor navele inamice. Adversarii explodează în mingi de foc foarte satisfăcătoare, ca-n Star Wars.

În realitate, n-am părăsit Pământul nicio clipă. Capul, pe care îl mișc dintr-o parte în alta, are atașat un set pentru realitate virtuală Oculus Rift. Uneori îmi scufund capul în poală ca să execut manevre complicate și întoarceri. Urechile îmi sunt astupate cu căști ca să nu aud gălăgia de pe plaja de afară și hohotele de râs ale prietenilor mei bețivani.

E un trip. În mai multe sensuri.

Creierul meu – convins de lobul occipital foarte credul – are impresia că trupul meu nu se află aici pe canapea, ci în universul digital. Deși curul îmi zace pe canapeaua unui prieten din Long Island, conștiința îmi zboară prin spațiul cosmic ca o proiecție astrală.

„Tehnologiile virtuale sunt dispozitive, moduri de a ne transporta altundeva decât locul în care ne aflăm fizic”, mi-a spus mai târziu Jim Blascovich, profesor de psihologie și co-director la Centrul de Cercetare pentru Medii Virtuale de la Universitatea din California, Santa Barbara.

Blascovich, co-autor al cărții Realitatea Infinită, despre evoluția tehnologiilor digitale și virtuale, vede aceste tehnologii ca pe o extensie a unor ritualuri și practici antice – inclusiv cele care utilizează droguri psihedelice.

„Probabil că totul a început cu poveștile spuse în jurul focului acum niște mii de ani”, a spus el. Oamenii sunt creaturi cărora le place să evadeze. Mințile ne umblă aiurea aproape o treime din timpul în care suntem treji; visăm de patru până la șase ori în timpul somnului. Strămoșii noștri au decorat pereții peșterilor cu picturi murale, au dezvoltat limbajul, au spus povești, au creat artă, literatură, poezie, fotografie, radio, cinematografie, jocuri video, internetul.

„Mintea ne zboară tot timpul, visăm, oamenii iau droguri să ajungă în diverse locuri, alții iau droguri să se întoarcă de unde au plecat”, a spus Blascovich. Seturile de realitate virtuală la prețuri accesibile, cum e Oculus Rift sau Google Cardboard, sunt următorul pas în evoluția imersiunii în alte lumi.

Conexiunea dintre realitatea virtuală și substanțele halucinogene s-a făcut și în trecut. Nu e o coincidență că unii dintre cei mai mari susținători ai drogurilor halucinogene în anii '60 au devenit suporteri ai ciberneticii trei decenii mai târziu.

Psihologul de la Harvard și mare fan al LSD-ului, Timothy Leary a trâmbițat potențialul tehnologiilor noi de comunicare în ultima lui carte, Chaos & Cyber Culture. „Calculatorul e LSD-ul anilor '90”, a prezis el.

Am întrebat un alt cercetător al tehnologiei realității virtuale, pe Albert „Skip” Rizzo, care dirijează un program de Realitate Virtuală Medicală și tratează pacienții care suferă de stres post-traumatic la Universitatea California de Sud, dacă ar fi posibil să imităm experiențele halucinogene cu ajutorul tehnologiei realității virtuale.

A fost sceptic. „Nu știu dacă se poate spune că se ridică la nivelul experiențelor halucinogene”, a spus el. Cel puțin nu acum. „Putem construi medii virtuale cu iluzii optice și putem păcăli sistemele de percepție ale oamenilor, astfel încât să semene cu o experiență pe droguri halucinogene, dar nu știu dacă cineva a încercat deocamdată să facă asta.”

A adăugat: „S-ar putea ca o astfel de experiență să-ți facă greață și să te amețească.”

Totuși, atât drogurile psihedelice cât și realitatea virtuală au abilitatea de a afecta profund mințile, emoțiile și percepțiile oamenilor. L-am întrebat pe Rizzo dacă realitatea virtuală ar putea avea o soartă similară cu mișcarea psihedelică a anilor '60, când Congresul a scos LSD-ul în afara legii în Statele Unite. La urma urmei, există deja clinici de reabilitare pentru dependenții de jocuri și internet. Oare anumite tehnologii de acest gen vor fi controlate la fel ca substanțele care cauzează dependență?

„Nu putem interzice realitatea virtuală, pentru că ar trebui să interzicem filmele, cărțile și Disneyland”, a spus Rizzo. „Dar ar putea apărea niște legi care s-o țină sub control.”

„S-ar putea să apară niște grupuri care să vrea s-o modereze, gestioneze sau cenzureze”, a spus el și a făcut o analogie cu industria filmului. „Poate că experiențele virtuale vor fi clasificate pe zone de vârstă, pentru copii, pentru persoane majore etc.”.

Filme. Se spune că la una dintre primele proiecții de film – un clip de un minut cu un tren care oprește în stație – publicul a fugit înspăimântat din cinematograf. Oare generațiile viitoare vor râde de credulitatea noastră?

Un prieten mă bate pe umăr și tresar.

Noaptea merge mai departe și eu continui să beau și să testez și alte simulări. Joc ping pong cu fața, mă dau cu parapanta. Merg cu un rollercoaster printr-un castel medieval, zbor pe deasupra zgârie-norilor, plutesc printr-o casă bântuită în timp ce sunt urmărit de un demon, investighez o vilă toscană.

Ultima simulare dispare în ceață și-mi declanșează o super amețeală. Senzația e similară cu cea de după o noapte de băut vodcă. Mi se pune un nod în stomac. Mi-e greață. Nu mă ajută nici paharelepe care le-am dat pe gât până acum.

Am intrat, fără să vreau, în „valea disconfortului”. După cum explică Wired, „dacă îți întorci capul și imaginea de pe ecran nu se ajustează instantaneu, sistemul tău vizual intră în conflict cu sistemul vestibular și ți se face rău.”

Mă desprind de Rift, intru înapoi în realitate și mă întind pe canapea. Amețit și mahmur, îmi amintesc un comentariu făcut de Chris Dixon – investitor important la firma Andreessen-Horowitz, care deține acțiuni la Oculus Rift – pentru The New York Times: „Se poate spune că cea mai mare concurență pentru realitatea virtuală e o sticlă de vin.”

Vă rog folosiți Rift responsabil.

Traducere: Oana Maria Zaharia