Manifest pentru protestele #Colectiv

Nu îi înțeleg pe cei care îmi zic că în momentele astea tragice că ar trebui să tăcem, să nu acuzăm, să nu arătăm cu degetul, să nu căutam vinovați, să plângem în liniște, să aprindem o lumânare și să lăsăm un buchet de flori să ne cadă din mâini peste petele de sânge. Înțeleg de ce unul că Ponta ne cere să nu politizăm moartea semenilor noștri, dar nu înțeleg de ce cineva de lângă mine ar putea susține așa ceva.

Un loc public fără autorizațiile obligatorii primește în noapte câteva sute de oameni și îi aprinde din neglijență, singura ușă spre aer e sufocată de mâini disperate, salvările nu pot ajunge să salveze pentru că zeci de mașini sunt parcate în calea lor, spitalele noastre bucureștene sunt copleșite și caută pături și ventilatoare de împrumut în provincie, oameni ca noi mor și or să mai moară, iar nouă ni se cere să manifestăm decentă și să tăcem din gură.

Nu accept această definiție a decenței, nu cred în liniște, nu este o soluție. Explicați-mi, vă rog, cum ajută tăcerile noastre evlavioase pe cei ce vor muri săptămâna viitoare în următoarea tragedie, explicați-mi, vă rog, la ce servesc lumânările aprinse la căpătâiul morților evitabile, spuneți-mi, vă rog, care este diferența dintre suspinele noastre mioritice și resemnarea indiferentă a celor cărora nu le păsa. Nu îi înțeleg deloc pe cei ce cred că nu e decent să ne urlam neputința.

Să ceri în clipele astea demisia cuiva nu e decât o reacție reflexă, o poftă de sânge, de sacrificiu inutil și irațional, mi se zice. Acum nu e momentul pentru așa ceva, acum e doar furia care ne orbește și împinge spre judecăți pripite, sprijinite pe emoții, nu pe fapte sau logică. Dar când e momentul, vă întreb? Să ne strângem într-o joi pe la amiază, să verificăm buletinele de știri și să ne asigurăm că n-a murit nimeni din neglijență guvernului, și să cerem atunci demisia incompetenților de resort?

Sigur că reacțiile noastre de acum sunt emoționale, ar fi patologic să nu fie așa, dar uite că de asta e nevoie că să reacționăm, așa funcționăm noi ca oameni, se pare că nu suntem în stare să avem grijă de țara noastră când nu se întâmplă nimic ieșit din comun. Câți oameni ați văzut protestând în stradă într-o zi banală? Dacă nu putem cere dreptatea atunci când mor niște copii pentru că nu suntem raționali și nici când nu moare nimeni, pentru că nu ne bagă nimeni în seamă, ce ne rămâne de făcut?

E complet inutil, îmi ziceți, și dacă îi demitem pe ăștia, or să vina alții în loc la fel sau mai răi, e o risipă de vreme să îi schimbi pentru că nu ai cu cine. Păi bine, dar dacă așa stau lucrurile, atunci hai să discutăm serios despre asta, hai să ieșim în piață și să recunoaștem împreună că asta e, alții nu mai avem. România a terminat românii care puteau face ceva și a venit timpul să încercam și altceva. Hai să punem fiecare câțiva bănuți la un loc și să cumpărăm o pagină în The Economist sau în Financial Times și să dăm anunț: țara falita și fără speranța, caută administratori. Condiții minime pentru angajare: cinste și decență, competență reprezintă un avantaj. Sunt miliarde de oameni pe planetă asta, dacă români cinstiți nu mai sunt, atunci poate că e timpul să relaxam criteriile de admitere și să lărgim cercul de potențiali candidați. Haideți să facem ceva! Merită să încercam și o datorăm părinților și copiilor noștri.

Se știe că lucrurile stau prost, zice altcineva, nu înțeleg de ce va mirați și, oricum, la un cutremur o să fie dezastru. Se știe. Bun, poate că să știe, dar nu se înțelege. Una e să zici că or să moară nu știu câte zeci de mii de oameni la primul cutremur, inclusiv toți nefericiții care vor avea proastă inspirație să se afle în centrul vechi, cifre impersonale și reci, alta e să vezi cadavrele prietenilor tăi arse într-un morman în mijlocul unui club din mijlocului orașului. Poate că avem nevoie de acest sacrificiu fumegând că să realizăm că lucrurile trebuie să schimbe.

Ce fel de argument e asta cu „se știe"? Ok, se știe, pot totuși să întreb ce se face? Pot să cer socoteală pentru ce nu se face? Sau trebuie să mă resemnez să umblu cu fereală prin orașul copilăriei mele, ca să nu îmi cadă niște cărămizi dezlocuite din vreun acoperiș în cap? Pot să pretind ca autoritățile să își facă treaba sau sunt pe cont propriu și trebuie să mă asigur singur că mănânc și beau doar pe terase, în aer liber și cu vreun luciu de apă aproape?

Sistemul a funcționat, citesc undeva. Accidente se întâmplă peste tot, dar uite că doar în câteva minute sistemul nostru s-a mobilizat exemplar și a transportat toți ținerii arși către niște paturi de spital pe care să moară cu cearceafurile lipite de ei sub atenta supraveghere a unor doctori de top, prost plătiți, dar sufletiști. Avem definiții diferite despre ce înseamnă funcționarea sistemului, fără doar și poate. Pentru mine, un sistem funcțional nu constă într-un secretar de stat care apare la televizor și ne enumeră câți morți și răniți avem până acuma și pe cine a informat despre aceste cifre, după care ne spune că va merge din spital în spital că să se asigure că toată lumea are ce trebuie, chiar dacă știm toți că nu, nimeni nu are ce trebuie, că doar am fost toți prin spitalele bucureștene, nu suntem niște eschimoși din Groenlanda, care încă mai trag speranțe.

Suntem prea săraci pentru a avea o sută de paturi libere într-un oraș cu trei milioane de locuitori, mi se spune cu condescendență de parcă aș fi un fel de copil care nu înțelege cine suntem. Întreb și eu: ok, nu avem o sută de paturi pentru că suntem săraci (amintiți-vă de oprescu), putem însă să facem niște planuri pentru ce ar trebui facem în cazul în care se întâmplă un astfel de accident?

Puteam să ne gândim, uite, dacă o să fie să fie, atunci luăm niște ventilatoare de colo și niște ventilatoare de colo și le trimitem dincolo și trimitem și arșii unde am trimis ventilatoarele, astfel încât să nu trebuiască să citim în presa internațională că ministrul sănătății din România caută noaptea paturi în provincie? Suntem prea săraci să facem pături, puteam măcar să facem în sărăcia noastră un plan și să ne ținem de el?

Pentru mine, un sistem care funcționează nu este reprezentat de o vedetă teve care ne asigură că judecăm greșit sau că armata și SRI-ul ne pun la dispoziție nu știu ce. Pentru mine, un sistem care funcționează este unul în care astfel de tragedii nu se întâmplă și, când se întâmplă, sunt gestionate de niște profesioniști anonimi ai situațiilor de urgență, care sunt antrenați pentru asta și sunt tăcuți în eficiența lor.

Miniștrii și secretarii de stat sunt niște înalți funcționari publici a căror datorie este să prevină și să planifice, nu să aloce în situații de criză paturile pe spitale ca steagurile lui Pristanda. Când m-am mutat în America, am mers în primul an destul de des la sediul unui client din New Jersey, în care lucrează câteva mii de angajați. În timpul vizitelor mele sporadice am prins trei fire drills, exerciții de rutină în care, în mijlocul unor ședințe mai mereu critice, o alarmă a început să sune isteric și ne-am ridicat toți tăcuți de pe scaune, ne-am lăsat în urmă gențile și laptopurile, am coborât scările de urgență pe pajiștea din față clădirii către locul indicat ca fiind meeting point fără glume ieftine, fără să dăm ochii peste cap și fără să comentăm și am așteptat pe iarbă un sfert de oră ca exercițiul să ia sfârșit.

Disciplinați, tăcuți, organizați, înțelegând că viața noastră și a celor de lângă noi depinde de automatismele astea. M-am chinuit să îmi amintesc când fost ultima oară când am participat la un exercițiu de evacuare în București, deși am trăit aici o viață întreagă, mi-am dat seama că mi s-a întâmplat o dată sau de două ori, în școala generală, pe vremea lui Ceaușescu sau imediat după. Vouă când vi s-a întâmplat ultima oară să evacuați o clădire într-un fire drill, în București? Dar o clădire publică? Vedeți? Un sistem care funcționează este format din administratori care impun prevenția, nu din cioclii triști care numără morții în direct.

Vinovați sunt, desigur, patronii clubului și ne așteptăm, pe bună dreptate, să plătească cu ani de temniță. Și când va fi să ardă o brutărie, vom aruncă la beci niște brutari. Și când or să sucombe niște români otrăviți cu șaorma, o să executăm în piață publică niște saormari. Pentru că merită și pentru că, în medievalismul nostru mascat, nu suntem în stare să aplicăm alte soluții. Pedepsim breslașul că să priceapă breaslă, pentru că administratorii urbei și orbei noastre sunt prea ocupați cu număratul banilor și nu au timp de fleacuri administrative.

Să nu mai politizăm, ziceți. Va întreb: nu e problema asta una politică? Cum a ajuns un morman de nesimțire și șpagă primar într-un sector bucureștean, stăpân peste viețile copiilor și fraților noștri? A dat cumva o lovitură de stat la nivelul Sectorului 4? S-a înscăunat pretextând dreptul divin cu ajutorul unei armate de mercenari elvețieni? Sau a fost ales printr-un proces pur democratic de către cei mai activi politic semeni ai noștri, majoritatea tăcută care este resemnată în lipsă ei de opțiuni și pe care noi o privim de sus, ca pe o mahala ineptă care nu ne merită și căreia nu merită să îi ținem discursuri pe care e prea proastă să le priceapă?

Puteți să va mințiți cât doriți, problemă noastră este una fundamental politică. Iar soluțiile pe termen lung sunt, că ne place sau nu, politice. Așa că haideți să cerem, în primul rând, o schimbare politică, haideți să cerem niște demisii. Erau justificate săptămâna trecută, când a murit polițistul ăla de la rutieră, erau justificate cu două săptămâni înainte, când se întâmplase să nu moară nimeni în prime time, dar atât de mulți în tăcere, sunt la fel de justificate azi, dar mult mai necesare. Haideți să schimbăm ceva, măcar la suprafață, măcar că să arătăm că ne păsa mai mult decât niște lumânări și crizanteme înghețate. E nevoie azi de solidaritatea noastră vocală, tăcerile nu mai sunt suficiențe, iar urlete izolate sunt privite cu dispreț. Ponta, Oprea, Arafat, Bănicioiu, Cristian Popescu zis Piedone trebuie să plece. Dacă nu acum, atunci când?

Am postat acum câteva zile, când și-a frânt gâtul Bogdan Gigina, o glumă ieftină în care sugeram să se adauge o decorație nouă în sistemul național pentru eroii neglijenței și indiferenței noastre. Azi aflu că există și se cheamă Ordinul Național pentru Merit și a fost acordat celor doi oameni care au murit încercând să îi salveze pe cei de lângă ei. Sarcasmul meu mi se pare acum mizerabil, patetic în cinismul lui, un umor subțire și de prost gust, o tentativă lamentabilă de a privi printr-o prismă ironică o realitate tragică. E diferența de perspectivă dintre a comenta despre o „victima" și a plânge moartea unui om pe care l-ai cunoscut bine și despre care nu îți poți aminti decât un zâmbet larg, al lui, de fiecare dată când dădea cu ochii de tine. Îmi pare rău. Nu știu ce este de făcut. Nu știu ce este de zis. Știu doar că tăcerea nu este o soluție. Nici lumânările. Nici crizantemele. Ei trebuie să plece și depinde doar de noi. Hai să facem ce știm că trebuie făcut. Măcar acum. Împreună.

Săptămâna aceasta au loc mai multe proteste în București: astăzi Corupția ucide și Demisia Piedone, vineri un nou marș al tăcerii, unul care cere răspunderea și unul care vrea revoluție, sâmbătă un marș la ora două și s-a programat un protest chiar și la trei luni de la tragedie, în decembrie, d ecătre cei care sunt convinși că nu se vor schimba foarte multe până atunci.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre tragedia din Colectiv:
Cum se îmbină iubirea și disprețul la români, când se duc să doneze sânge
Cum ar trebui să arate un club din care să poți scăpa viu
Cum arătau sâmbătă seara cluburile din București, la o zi după tragedia din Colectiv