FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Poveștile actorilor români care nu mai scapă de fani obsedați

Știi că e ceva în neregulă, când îți găsești o mănușă plină cu frișcă și cu un mesaj libidinos.
7.1.16

Taică-miu a fost maestru de sunet în teatru de stat până am intrat eu în clasa a cincea. La patru ani vedeam spectacole din culise, iar la şase ani am avut primul acces de mitomanie, când le-am pretins alor mei că am jucat în locul unui actor care se-mbolnăvise. Poveștile cu care am crescut despre pasiunile stârnite de actori pe vremea comunismului erau completate de șușotelile technicienilor.

Bârfe decadente despre futaiurile cosmice din turnee, ceva foamete și muzică dată la maximum la combine muzicale aduse din Germania, toate astea erau părți din realitatea vieții post-comuniste, definită de haos, în care am crescut. Tot de atunci îmi amintesc şi de actrițe care nu plecau niciodată din teatru neînsoțite, pentru că le așteptau tot felul de ciudați la orele târzii când se terminau spectacolele. Era mijlocul anilor '90, iar pasiunile de genul ăsta păreau încă firești.

Publicitate

Am 27 de ani, sunt actor în 2016 și am avut o singură întâmplare mai trascedentală cu un spectator de la teatru. Seceta asta nu mă miră neapărat, cât timp sunt convins că am mai multe șanse să fac rost de niște stalkeri ca-n vremurile „bune" dacă-mi tai pielițele de la unghii pe Youtube, decât dacă fac un spectacol de teatru onest. Dar, mă rog, să lăsăm orgoliile și să-ţi povestesc întâmplarea.

Colecționarul de numere de telefon

Autorul articolului

Am fost abordat după un spectacol în care făceam un fel de figurație specială într-un grup cu încă 12 tineri actori. M-a așteptat în fața teatrului un domn de 50-60 de ani și am fost convins că mă confundă. Mi-a zis că nu am mai vorbit de mult și că nu mai are numărul meu de telefon. Am făcut eforturi să-mi amintesc dacă ne știam. În sinea mea mi-era groază să nu fie director de casting sau un regizor reputat pe care nu-l recunosc. N-am vrut să risc să-i devin antipatic și i-am dat numărul de telefon, dar nu m-a sunat niciodată.

Vreo opt luni mai târziu ne-am întâlnit la un spectacol la Operă, în pauza căruia a venit la mine și a repetat aceeași poveste cum că nu mai are numărul meu de telefon. De data asta l-am întrebat direct dacă nu mă confundă cumva. S-a aratat jignit și a a menționat spectacolul în care făceam figurație. „Stăteai pe un scaun în partea dreaptă! Vezi că știu?", mi-a zis.

Citește și Un actor îşi intră-n rol

Mi-a cerut iarași numărul de telefon. Nu avea baterie la telefon și l-a notat în agenda cuiva. Dau să plec când mă întreabă: „Cu ce ocazie tot pleci tu în străinătate? Te cheamă ei să mergi să joci sau te duci în vacanță?". M-am blocat scurt, dar i-am răspuns că și una și alta. Apoi a continuat cu ceva de genul: „Şi în vacanțe mergi singur sau cum?".

Nu mai știu cum a formulat, dar a mai insinuat ceva de tipul de unde am bani să călătoresc. Am bălmăjit, jenat, că nu mă plimb chiar așa de mult pe cât probabil pare de pe Facebook.

Publicitate

La recepția de după spectacolul de la operă l-am văzut cerând numerele de telefon ale multor soliști din străinătate. M-am gândit că poate that's his thing, să aibă numărul de telefon, ca-n bancul ăla cu „Ne vedem, nu ne vedem, treaba ta, eu am un carnețel pe care te trec la futute".

Citește și Poveștile ciudate ale artiștilor români: sechestrați de o profesoară, sex pe scenă și om strivit de camion

După ce mi-am adus aminte de episodul ăsta, am decis să întreb mai mulți colegi de breaslă ce experiențe au ei, să văd dacă, într-o lume cam agitată, mai are cineva timp să-i stalkuiască cum se cuvine.

Cu ocazia asta, am descoperit că unii colegi de-ai mei au avut parte de insistențe patologice, alții au primit CD-uri cu compilații muzicale sau mesaje sci-fi pe Facebook.

Se mai întâmplă să am un apel pierdut de la un număr care apare ca UNKNOWN. Știu că e el

Mihaela Popa, 30 de ani

Totul a început în primăvară, când la premiera pe care am avut-o a venit un puști în jur de 20 de ani și m-a felicitat la sfârșit. Băiatul avea niște probleme fizice, vorbea un pic greoi, însă interacțiunea a decurs normal. A venit și la următorul spectacol, când mi-a adus o floare. Am mulțumit de fiecare dată. E frumos să primești flori. Apoi a venit la mai toate spectacolele. Venea la cele din București, dar a venit și la un alt spectacol, pe care îl joc la teatrul din Ploiești.

Din când în când îmi scria pe Facebook, nimic ciudat. Lucrurile au luat altă întorsătură când a venit să revadă același spectacol la un festival în Târgoviște. Venise cu tatăl lui și a stat cu noi puțin după reprezentație. M-a rugat să-i dau numărul de telefon și i l-am dat. Știu că am greșit, dar nu prea avea prieteni, din ce înțelesesem. Se afunda în cărți și vedea multe spectacole de teatru.

Publicitate

Pur și simplu în momentul ăla nu am știut să zic nu.

Citește și Poveștile tragicomice din blocurile românești sunt mai tari decât alea din filmele lui Mungiu

De la un telefon pe zi s-a ajuns destul de repede la 30 de apeluri. Îmi scria non stop și pe Facebook. Mi-a spus că e îndrăgostit, ceea ce nu e o problemă în sine, cât timp nu se transformă în obsesie, ca în cazul lui.

A venit în continuare la toate spectacolele cu flori și bomboane. Era foarte emoționat și mă strângea atât de tare de mână că îmi amorțea palma. Și nu exagerez.

I-am blocat numărul de telefon, l-am blocat pe Facebook. Nu mai făceam față.

După ce s-a vorbit și de la teatru cu el, s-a mai potolit. Se mai întâmplă o data pe săptămână să am un apel de un număr UNKNOWN. Știu că e el.

Citește și De ce mi-e silă mie de actori şi valori

A venit din nou la cel mai recent spectacol pe care l-am avut și am vorbit puțin afară. M-a întrebat dacă m-am mai gândit la ce simte el pentru mine. I-am spus că m-am gândit să mă duc și la poliție, dacă nu se potolește. Nu e ușor deloc, crede-mă. Mai ales că e un copil cu probleme. Mi-a fost teama să-i vorbesc dur, dar am fost nevoită să o fac.

Și mai ales am învățat să nu mai dau numărul de telefon.

Mihaela Popa, 30 de ani
Teatrul „Toma Caragiu", Ploiești

După spectacol, venea să-mi fure un pupic şi să-mi ceară o ţigară

Cristina Găvruș, 31 de ani

Pe stalkerul meu l-am cunoscut când am organizat Maratonul Teatrului Independent de anul ăsta și am aflat că mai avusese antecedente cu o colegă actriță, Mihaela Popa.

Senzaţia pe care mi-a dat-o este a unui tip care nu a socializat corect în timp ce creştea, aşa că întreg stilul lui de interacţiune umană lui a rămas undeva la un nivel de liceu, deşi el are vreo 24 de ani. „Bună, ai o ţigară?", „Bună, pot să stau aici cu tine?" – cu nişte nuanţe care m-au dus cu gândul la cum vedeam când eram mică relaţiile dintre adulţi.

Publicitate

Am dat anunţ: „Căutam voluntari pentru festival". Aşa a apărut el. Mi s-a părut foarte drăguţ că vrea să participe la Maraton, dar în curând mi-am dat seama că voia doar să vadă spectacolele.

Mă suna frecvent, uneori şi noaptea, să vadă dacă a înţeles corect ce are de făcut a doua zi. Când ne vedeam la şedinţele organizatorice, să planificăm ce vom face a doua zi, voia să fie mereu în echipă cu mine. Mi s-a părut drăguţ. Până când trebuia să mă şi bazez pe ajutorul lui, care nu era niciodată complet.

Pe parcursul Maratonului am aflat că Mihaela Popa era actriţa lui preferată, se ducea la multe spectacole de-ale ei şi îi oferea flori, nu „scăpa niciodată nepupată". Devenise deja cam insistent.

Citește și Cum agaţă artiştii din România

După ce s-a terminat Maratonul, m-a sunat într-o zi şi m-a rugat să-i ţin un loc la un spectacol de-al meu. După spectacol, evident, a venit să-mi fure un pupic şi să-mi ceară o ţigară. Aşa şi la următorul. Şi la următorul. După care nici nu m-a mai sunat, îl vedeam la un moment dat în sală, de pe scenă. Ajunsesem să mă bucur că-l văd în sală, m-am gândit că măcar vine la teatru.

În altă seară, m-a sunat să mă invite la un concert. Atunci mi-am spus că s-a terminat relaţia noastră „profesională", de om care vrea să vină la teatru şi-i mai şi place să interacţioneze cu actriţele în mod nevinovat. Deja intram în alte problematici, şi a trebuit să-i mai explic cum stă treaba.

Publicitate

Cristina Găvruș, 31 de ani
Asociația Teatrul.ro

Am primit prin curier o cutie în care era un porumbel semiaxfixiat

A fost o fază cam ciudată acum câţiva ani, de ziua mea. Mă tot suna un curier că are un pachet pentru mine.

Neştiind că trebuie să primesc ceva, pentru că nimeni nu-mi spusese că mi-a trimis ceva, n-am fost prea interesat de curier şi pachetul lui. După vreo trei zile de insistențe şi telefoane ale curierului, m-am văzut cu el şi am luat pachetul cu pricina.

Pe moment n-am înțeles de ce era curierul atât de fericit că ne-am văzut. Urc sus cu pachetul şi când deschid… un porumbel. Viu!

Citește și Poveștile ciudate ale DJ-ilor de nuntă: Mireasa cardiacă, socrul peste subwoofer și inundație în sală

Legat de picioare săracul… mort de foame. Stătuse trei zile închis intr-o cutie foarte mică, dar foarte parfumată. Era semiasfixiat de cinci kile de parfum. A pus toată sticluţa domnişoara, să miroasă!

Mai era și flămând. M-am bucurat că n-am primit, totuși, un cadavru de porumbel.

Ah, în cutie era şi un melon pe care se găinăţase generos porumbelul şi un bilet „romantic" scris de tipar – probabil, m-am gândit, ca să nu pot eu recunoaşte scrisul.

Ceva pe ideea: „Viaţa mea e în mâinile tale, eliberează-mă sau ține-mă la tine".

Vlad Logigan, 32 de ani
Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon, București

Ești dulce și te-aș linge

Alexandra Laura Badea, 32 de ani

Prima senzație de frică și primul stalker din punct de vedere „artistic" le-am avut în 2008. Am spectacol într-o seară și mă duc la cabină să mă demachiez și să dau la o parte costumul. Intru și văd un trandafir galben peste haina mea. Lângă trandafir, un bilet: „Tare frumos costum, felicitări pentru rol". Chicotesc și arunc biletul în geantă. Trandafirul mirosea a parfum. Îl las în cabină.

Trec două săptămâni, poate trei, și mă trezesc în cabină cu un buchet de trandafiri galbeni. De data asta fără bilet. Următoarele dăți întreb cabiniera: „Ce e cu trandafirii?". Mi se spune că prietenul dumneavoastră a intrat în spate și v-a lăsat surprize.

Publicitate

După vreo două săptămâni de liniște nu mai primesc trandafiri, primesc un bilet pe care scria „Ție", însoțit de un medalion din aur cu inițiala mea. Am luat totul în glumă. L-am adus acasă. Râdeam.

Au trecut iar câteva zile, timp în care nu se programaseră spectacole. În sfârșit, joc din nou. Intru în cabină la mijlocul spectacolului și văd o mănușă de-a mea, plină cu frișcă. Lângă ea, un billet: „Ești tare dulce și te-aș linge".

Citește și Întrebarea zilei: Ce dependenţă te supără?

După aceea începe coșmarul: bilete peste bilete, iconițe lăsate la intrarea în teatru, scrisori lăsate la facultate pe numele meu și apeluri telefonice la orice oră. Suna telefonul, răspundeam și se întrerupea.

Un an s-a oprit. Nu mai jucam la același teatru. Probabil că nu mai știa unde să vină. Apoi am avut alte spectacole și m-a „regăsit". A început să îmi sune, din nou, telefonul noaptea.

Inutil să adaug că își schimbă numerele de telefon, că primesc diverse colete poștale pe care nu le ridic etc.

Spectacolul merge mai departe. Iar el, mereu din umbră, își face simțită prezența. De ziua mea știu sigur că primesc ceva la poștă.

Alexandra Laura Badea, 32 de ani
Teatrul Metropolis, București

Un tip pe care nu-l cunoșteam s-a despărțit de mine pe Facebook

Iulia Colan, 31 de ani

La mine obsesiile au fost consumate în spațiul virtual. Aici găsești o paletă largă de posibile boli psihice. Un tip a făcut o obsesie pentru ochii mei. Îmi comenta la fiecare fotografie. Când am postat o poză dintr-un spectacol, în care nu eram neapărat o zână înfrumusețată cu ajutorul machiajului, a fost dezamagit și mi-a zis:

„Nu trebuie să accepți orice rol".

Publicitate

După câteva mesaje private, la care nu i-am răspuns, într-o bună zi, „m-a părăsit". Mi-a dat un ultimatum: dacă până până la venirea serii respective nu îi răspund la mesaje, se termină prietenia noastră. Și s-a terminat.

Iulia Colan, 31 de ani
Teatrul Național „Marin Sorescu", Craiova

M-am întrebat la modul serios, de ce tot insistă să ieșim la înghețată?

Camelia Pintilie, 27 de ani

Vara trecută aveam săptămânal un show de improvizație într-un spațiu independent. După unul dintre show-uri, când am ieşit din culise, am primit, aproape în glumă, o invitație în oraș de la un spectator. Era vară, deci hai la o inghețată, zice el. Acel loc cu cea mai bună inghețată din București. Zic da, da, ha, ha. Zic seară faină și plec acasă.

A doua săptămână, la show, dau din nou de băiatul cu înghețata. Mă prinde înainte: „Ce faci după spectacol? Mergem la o înghețată?". Mă scuz frumos și zic că a înțeles că nu e cazul să mai insiste. A treia săptămână, imediat după show, vine în culise, îmi zice felicitări și mă ia în brațe. Am rămas pe loc, un pic stângace, un pic încantată, iar el imi zice la ureche, în timpul îmbrățișării: „Ce facem cu înghețata? Serios? Ce facem cu înghețata".

Începusem să mă panichez și să atribui alte conotații inghețatei. Fac semne unei colege, care îl scoate finuț din culise. Şi din sărite, probabil, căci aud apoi de afară: „Să știi că nu te uit cu înghețata aia!". Ok. Părea ameninţare, deja.

Apoi au început mesajele pe Facebook, cu aceeași întrebare. Începusem să trec peste ideea de invitație în oraș și să mă întreb la modul cel mai serios: „De ce înghețată? De ce nu suc, cafea, bere?!". Peste alte câteva săptămâni și insistențe, am zis da. Că poate așa scap. Hai că nu o să mor de la o înghețată.

Publicitate

M-am răzgândit însă, chiar în ziua marii înghețate. Mi-am adus aminte de îmbrațișarea și de șoptitul la ureche. I-am scris. Am inventat ceva și am anulat. Probabil s-a suparat. Sau, pur și simplu și-a atins scopul: să zic da. Nu știu. Nu a mai dat nici un semn. Și nici la showuri nu l-am mai vazut. A coincis, ce-i drept, și cu venirea toamnei și cu intrarea în hibernare a sezonului de îngheţată.

Camelia Pintilie, 27 de ani
Teatrul Dramatic „Tony Bulandra", Târgoviște

Te iubesc, Frank!

Cătălin Babliuc, 32 de ani

Am două întâmplări scurte. Prima e cu un băiat care-mi zâmbea galeș în metrou, în timp ce tot scria ceva cu un marker pe o carcasă de CD. Când a ajuns metroul în stație, s-a ridicat și mi-a dat CD-ul. Scria: „Pentru jocul minunat din «Cum gandeste Amy»", urmat de un smiley face. Era un CD d-ăla homemade, plin de balade gen Scorpions, Guns, Metallica.

A doua fază se leagă de faptul că, într-un spectacol de la Foarte Mic, „Coolori", un actor îmi dădea o replica: „Te iubesc, Frank". Într-o zi cu soare, am iesit de la Mc-ul din Romană și-am traversat. Puhoi de oameni pe trecere. Și, pe la mijlocul străzii, un băiat a urlat fix când a trecut pe lângă mine: „Te iubesc, Frank!". Am tresărit şi, cu mine, la fel au făcut vreo opt oameni din jur.

Cătălin Babliuc, 32 de ani
actor freelancer

Impresii finale

Se pare că stalkerii sunt și ei actori la rândul lor. La modul că, atunci când sunt respinși de un actor, repetă același scenariu cu un altul.

Mulți actori cu care am povestit în perioada asta au fost comunicativi, dar s-au și temut ca publicul să nu privească experiențele lor ca pe o aroganța de genul: „Mă cred Marilyn Monroe și am nevoie de bodyguarzi ca să merg până la Mega".

Mie mi-a fost teamă că domnul despre care am scris se va recunoaște și mă va aborda după vreun alt spectacol. Mi-l și imaginam mustrându-mă că am făcut public dialogul cu el.

Citește și Am folosit istoricul Google ca să-mi spionez rudele

Ar mai fi de zis că majoritatea colegilor mei m-au rugat insistent să nu public în articol numele stalkerilor la care fac referire, deși, pe mulți, îi știm cu toții.

Așadar, dacă te recunoşti în vreuna din poveștile de mai sus, să știi că nu e vorba despre tine. E doar cineva care seamănă. În fine. Orice, numa' să nu ne omori sau, mai rău, să ne urmăreşti pe stradă. Mai ales acum, că se întunecă mai repede.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte povești, când amuzante, când triste:
Poveștile colegilor de apartament din România care-ți mănâncă ficații
Poveștile penibile ale românilor despre sex
Povești de groază la WC-ul public