FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cum l-am cunoscut pe Gabriel Oprea și mi s-a schimbat viața

Momentul în care l-am cunoscut pe General m-a schimbat definitiv.
31.8.15
gabriel oprea
Fotografie de Octav Ganea / Mediafax

Zilele astea, am citit mult despre Gabriel Oprea. Nu e ceva ce fac la fiecare sfârșit de săptămână, dar am deschis Facebookul și se părea că toți prietenii mei virtuali au ceva de spus despre textul ăsta, publicat de Evenimentul zilei, în care sunt enumerate realizările sale.

Din una-n alta, am trecut de la text la text, toate publicate în ultima lună, toate despre personalitatea generalului Armatei Române. Am aflat că Ponta îi simte răsuflarea-n ceafă, cât timp Oprea mai are doar un procent și-l prinde, în topul popularității românilor. Că e cel mai iubit ministru de Interne, de către polițiști, pentru că s-a luptat pentru drepturile lor. Că a avansat în grad, înainte de termen, 21.000 de angajați ai Ministerului de Interne. Că peste 40% dintre români cred că Oprea a avut o activitate bună ca premier interimar.

Citește și În Iași, polițiștii te iau pe sus agresiv, doar pentru că nu-i bagi în seamă

Lucrurile astea mi-au dat curaj. Puțină lume știe despre ziua în care l-am cunoscut pe Gabriel Oprea. Și ce a însemnat acel moment pentru mine. Bine, nu a fost o întâlnire propriu-zisă, nici măcar nu am schimbat vreun cuvânt. Dar prezența sa, în acea zi de început de vară, modul în care privea în jur și cum se impunea în fața celor de lângă el, m-au marcat definitiv.

N-am povestit multor oameni despre acea zi. Le mulțumesc colegilor care au rupt bariera jenei și au publicat acele texte despre Gabriel Oprea. E momentul în care simt că pot să vorbesc și eu.

Cucerit încă din primul moment

Se întâmpla pe 10 iunie 2015. Îmi amintesc perfect totul. Veneam de acasă, spre serviciu. Ajuns în fața sediului Adevărul, unde munceam, la momentul respectiv, am descoperit multe mașini oficiale, și un număr de SPP-iști pe măsură. Abia am reușit să intru în clădire și să urc la birou.

Sus, totul părea normal, nimic ieșit din comun. O grămadă de tineri entuziaști, umblând pe coridoarele redacției, discutând despre cum să facă pentru ca publicația unde lucrează să devină una mai bună. De fapt, totul părea atât de normal, încât, pentru o secundă, m-am gândit că venise Băsescu sau Iohannis. Oricum, cineva banal.

Citește și Politica dâmbovițeană, între oculta mondială și șpaga în carburant

Am pornit-o încet spre locul unde era amplasat calculatorul personal. Când am ajuns în dreptul biroului de protocol, ușile camerei s-au deschis. Și acolo era EL. Gabriel Oprea. Îmbrăcat într-un costum absolut superb, un albastru închis, cu o cămașă albă, călcată la dungă, și o cravată asortată la costum. În picioare, o pereche de pantofi de culoarea neagră, parcă. Dacă sunteți dispuși să credeți în vorba aia, cu „Haina îl face pe om‟, veți putea înțelege cât de puternică a fost prima mea impresie, la vederea lui Gabriel Oprea. Da, în fața mea stătea un OM.

Generalul se ridică și vorbește

Emoționat peste măsură, m-am dus țintă spre birou, cu privirea în jos. Le-am spus colegilor, „Hei, voi ați văzut cine e aici? Gabriel Oprea!‟. „Într-adevăr!‟, mi-au răspuns ei, la unison, iar în privirile lor se putea citi entuziasmul.

Am încercat să fac ceva, orice, dar nu puteam. Imaginea acelui bărbat, în tocul ușii, cu lumina puternică de afară, venindu-i din spate, transformându-l într-un super erou, nu-mi părăsea retina. Am încercat să mă gândesc la altceva.

Publicitate

Mi-am rulat o țigară și am pornit-o agale, spre locul de fumat. Și, în dreptul ușii de ieșire, era EL, din nou. Gabriel Oprea. Stătea așezat pe un fotoliu, înconjurat de oamenii de pază. Nu făcea nimic anume, sorbea dintr-o cafea. Dar privirea aceea, care părea să analizeze fiecare mic obiect din zonă, sprâncenele acelea arcuite, și fața încruntată m-au făcut să mă opresc fascinat. Era ceva în privirea aceea. Aveam în fața mea un om care, prin simpla sa prezență, îți arăta că lumea din jur nu e în regulă. Că am greșit, că suntem cu toții pe un drum greșit. Dar era și speranță, multă speranță în acei ochi. Îți spuneau, „Da, nu suntem bine, dar vom fi!‟.

Apoi, Gabriel Oprea s-a ridicat. Și-a aranjat ușor costumul său impecabil, și-a șters buzele și a privit drept înainte, ca un general adevărat. Acolo nu se afla nimeni, dar EL a zis, totuși, ceva. A spus așa: „Sunt pregătit‟. Despre aceste două cuvinte și, mai ales, tonul pe care au fost spuse pot fi scrise nenumărate lucrări de doctorat.

„Sunt pregătit‟. Cea mai clară, simplă și la obiect descriere a hotărârii a unui om, bărbat, conducător. Propoziția se terminase prea repede, dar era evident. Ceea ce spusese cu adevărat Gabriel Oprea era asta: „Sunt pregătit pentru orice‟. Și a intrat în studioul TV, pentru a acorda un interviu jurnaliștilor Adevărul.

Citește și Întrebarea zilei: Ai da bani ca să ajungi general în Armata Română?

Am urmărit un interviu emoționant

Cred că am fumat vreo trei țigări în serie, după momentul ăsta. Mâinile îmi tremurau. Transpiram rece, deși afară erau vreo 30 de grade. Mintea mi se învârtea, derutată de evenimentele la care luase parte.

M-am întors la calculator, și am urmărit ce mai rămăsese din interviul acordat de Gabriel Oprea. Chiar când m-am conectat, EL le spunea așa celor doi ziariști prezenți: „Din respect pentru dumneavoastră, sunt întrebări la care răspund și întrebări la care nu răspund‟. Superb. Câtă franchețe și, în același timp, diplomație.

Publicitate

Apoi, Gabriel Oprea a vorbit despre marea sa calitate, „încerc să mă țin de cuvânt‟, despre faptul că e jurist, despre calitatea sa de comandant „al unui partid mai militarizat‟, despre cum simte interesul național, de fiecare dată când aude imnul național, și despre cum nu poate să fie mai zâmbăreț la televizor, deși se străduiește. Nu mi s-a părut, sincer. La cel interviu, Gabriel Oprea a părut cel mai bun prieten al aparatului de filmat.

Citește și Despre sâni și corupție în politica românească

Nu l-am mai prins, la ieșirea din studioul de televiziune. Din fericire, drumurile noastre s-au mai intersectat o fracțiune de secundă, la momentul plecării sale. Mă întorceam de la cantină, cu o caserolă plină cu pilaf, într-o pungă de plastic. Albă. El se urca în mașină. Un SPP-ist i-a deschis ușa.

Generalul și-a aranjat costumul și s-a cufundat în automobil, protejat de geamurile fumurii de lumina puternică de afară. Acolo, în acel spațiu aflat în penumbră se putea gândi temeinic la problemele României. Iar când mașina a dispărut, aruncând un nor de praf pe mine și pe caserola mea, m-am suprins spunând atât: „La revedere, Generale. Ai grijă de noi‟.


Dacă nu înțelegi că textul ăsta e pamflet, din cauza ta a rămas Iliescu președinte.

Citește și alte materiale despre politica românească:
De ce Ponta nu trebuie să demisioneze
Am petrecut o zi cu liderul Partidului Comunist Român
Ce fac comuniștii români, la 25 de ani de la Revoluție