Mic ghid de relaţionare cu vameșii israelieni la aeroport

Protest în Bil'in, Palestina. Soldații israelieni îi filmează de dincolo de zid pe protestatari, ianuarie 2014

Am citit cu surprindere şi cu multe zâmbete experienţa traumatizantă a Amaliei în aeroportul din Tel Aviv, când a fost „hărţuită de israelieni, că a scris despre refugiaţii din Siria”. Pentru că materialul a stârnit reacţii inclusiv pe pagina de Facebook a amicului Cristi Crisbăşan, am zis să vin cu un mic îndreptar ortoepic al relaţionării cu vameşii, poliţiştii, soldaţii şi civilii (paranoici) din Israel.

Anul trecut sunt invitat la un seminar în Tel Aviv, pentru jurnaliştii care transmit din zone de conflict. Israelienii plătesc deplasarea, așa că profitat să dau o fugă şi în Palestina. Treaba începe cu stângul. Îmi iau bilete la liniile aeriene israeliene El Al. Big mistake! Sunt cercetat şi interogat la Otopeni de mai multe ori: „Unde te duci? De ce? Cât stai? Cine te-a invitat? Cine ţi-a făcut bagajul? Cine te-a adus la aeroport? A umblat cineva în bagaj după ce ţi l-ai făcut? Ţi-a oferit cineva un pachet să îl duci în Israel? Ce transporţi? Unde o să locuieşti? Cunoşti pe cineva în Israel? Ai rude sau prieteni acolo?”. Sunt doar câteva din cele peste 50 de întrebări care vin că o mitralieră. Sunt sincer, dar omit partea cu Palestina.

Îi conving după ce le arăt pagina de Facebook a seminarului, dar interogatoriul ăsta fusese de abia începutul. După filtrul de securitate (normal) de la Otopeni, un El Al-ist mă duce la poarta de îmbarcare, unde mă aşteaptă alt filtru. Trei camere foto DSLR şi una video, obiective, acumulatori, încărcătoare, laptop, baterii, accesorii, TOATE sunt verificate minuţios cu un dispozitiv care ia mostre de praf de pe fiecare obiect. Caută urme de exploziv. Inclusiv pe pantofi, haine și mâini. Durează jumătate de oră, dar fusesem prevenit, pe rezervare scrie să vin cu cel puţin trei ore înainte. Acum ştiu de ce… La noua rundă de întrebări răspund zâmbind, deja mă așteptam. „Aveţi o eşarfă în bagajul de cală, de unde e?”. „Ah, eşarfa mea din Afganistan!”. Și bălmăjesc că e cadou de la un coleg de la Kanal D, cumpărată din Turcia. Le zic şi cum îl cheamă, numai să scap.

În Palestina, în aeroportul din orașul Ramallah, aflu că la întoarcere lucrurile nu vor fi deloc roz. Deja o jurnalistă americană, invitată la același seminar, fusese expulzată direct în State. Nu au lăsat-o să intre din cauza viziunilor ei pro-palestiniene. Nu e a’ bună! Palestinienii mă avertizează chiar că îmi vor umbla în toate lucrurile, inclusiv în laptop şi în telefon. Devin uşor paranoic. Sun la consulat, le zic că sunt un jurnalist român în Ramallah, că plec spre Tel Aviv, că-i sun dacă am probleme şi că aştept sprijin diplomatic. Între timp, îmi iau măsuri:

1. Fac back-up la tot ce am filmat și pozat în Palestina, în principal centre de refugiaţi. Durează două nopţi în care urc cu 50 kilobytes pe secundă cele 15 giga de date. Greu, dar nu imposibil. Jumătate din ce am tras e salvat.

2. Schimb nume în agenda de telefon, sterg toate sms-urile legate de Palestina. Ahmed devine Alex sau Mama1, că să evit complicaţiile.

3. Scot toate produsele cumpărate (ceaiuri, condimente şamd) din ambalajele care arătau originea şi le pun în recipiente neutre.

4. Inventez o poveste legată de trei, patru zile petrecute în Ierusalim şi în Tel Aviv ca turist, la un hostel. Iau adresa şi datele de contact de acolo.

5. Suspend temporar contul de Facebook, îl activez pe al doilea, cu o poză simpatică. Anunţat prietenii că sunt ok, dar trebuie să iau măsuri.

Înarmat astfel, mă prezint, nu fără emoţii, la aeroport. Citisem (spre norocul meu) în regulamentul El Al că în bagajul de mâna este bine să NU ai bateria laptopului şi cabluri. Le bag direct la cală, așa că laptopul e powerless, iar verificarea lui inutilă. Cartelă de telefon din Palestina o fac bucăţele. Fotografiile cele mai importante le trec şi pe un micro sim, băgat în telefon, între baterie şi carcasă. Cum ajung, mă ochesc. Mă iau peste rând, mă bagă în faţă. Îmi verifică bagajul de cală. Mă trimit la verificări suplimentare: scos TOT din bagaj, cercetat minuțios bucată cu bucată, cu deja celebrul detector de praf exploziv.

Avalanşa de întrebări este acum previzibilă: „Unde aţi fost? Ce aţi făcut?” Zâmbesc. Le zic de Itai Anghel, cel mai cunoscut jurnalist israelian: „Da, suntem prieteni, deunăzi am mâncat împreună.” Nu mint, chiar l-am cunoscut pe om, e foarte ok. Doar că le spun ceea ce trebuie să audă. Sunt un înger: îi ajut la verificarea bagajului, sunt cooperant, răspund prompt la întrebări şi nu uit să fac câte o glumiţă, de relaxare. „Baterie la laptop de ce nu aveţi?” Îl încui când îi zic de regulamentul EI AI. Dar panică: al treilea aparat foto nu trece testul. E băgat a două oară în maşinărie. Nu sunt mulţumiţi. „Îl ducem într-o camera specială, cu raze X”. „Aveţi grijă, ţin foarte mult la el”, schimonosesc eu un zâmbet. După trei, patru minute care deja păreau o oră, aparatul revine. E ok. Mai am vreme de glume, îi zic unei polițiste că e fotogenică, că ar trebui să pozeze. Zâmbim amândoi. Plec spre duty free. Am scăpat!

Un protestatar palestinian se pregătește să arunce o piatră către soldații israelieni în timpul unui miting săptămânal din Bil'in, Palestina.

Acum nicio lună plec iar, deși nu sunt masochist. Profit de delegaţia lui Băsescu în Israel şi în Palestina şi mă acreditez. În ultima țară stau câteva zile. Deja am la activ o expoziţie foto, dar nu strică să mai trag nişte imagini. De data asta zbor cu Turkish Airlines. Altă viaţă!

Aeroport Tel Aviv. Ajung cu întârziere, din cauza unui filtru la trecerea din Ramallah în Ierusalim. „Ştiţi că mai aveţi o ora până decolează avionul…”. Da, ştiu, dar se lucra pe autostradă, am luat şi un autobuz greşit. Bag motive şi trec de primele întrebări. Dar iar sunt luat peste rând: „Ce aţi făcut în Israel?”. Am fost să vizitez locurile sfinte, am făcut fotografii. Se apropie Paştele şi românii vor vizita Ierusalimul, cititorii sunt interesaţi… Scap cu prima scuză inventată pe loc. Nu spun nimic de Băsescu, de palestinieni sau de preşedintele israelian. De data asta bateria din bagajul de cală e suspectă: „De ce aţi pus-o separat?”. Îi zic de regulamentul El Al. „Zburaţi cu El Al?!”, sare polițista ca arsă. O liniştesc că nu, aşa că trecem la verificarea minuţioasă a bagajului, pe care specific că vreau să o facă un bărbat. Ăştia se uită la mine cruciş. Nu, nu sunt misogin. Dar nu-mi place ca o femeie să umble prin chiloţii și șosetele mele purtate. Miraţi, oamenii se conformează. Eu mă panichez: într-o mănuşă din geantă am o brăţară pe care scrie I Love Palestine, primită de la un localnic din Ramallah. Shit! Am belit-o. Dar poliţistul o bagă înapoi în mănuşă. Nu zice nimic. Nici eu.

Pe paşaport am un cod de bare. Prima cifră corespunde gradului de pericol pe care îl reprezinţi pentru ei. De la unu la şase, devii suspect direct proporţional cu valoarea numărului. Şase înseamnă că sunt geană pe tine. Eu am avut ambele dăți cinci.

„De ce aveţi paşaport temporar?” Încropesc un răspuns credibil: „Am plecat din scurt, ăsta se face mai repede şi costă mai puţin”. De fapt, aşa şi este, doar că aici orice suspiciune te poate duce într-o altă cameră, la interogatoriu. Am auzit poveşti despre oameni ţinuţi peste noapte, refuzându-li-se orice drepturi. Încerc să evit complicaţiile. Glumesc. Pe unul polițiști îl cheamă Adi. Zic: „Și pe sora mea o cheamă la fel.” Zâmbeşte, verifică în continuare. Din când în când bagă mostra de praf într-un aparat care piuie. Verifică şi bagajul de mână. O poliţistă mă escortează rapid direct la îmbarcare. Pe drum povestim, mai-mai că o invit la o cafea. Trec de filtru, mai sunt verificat doar corporal. „Poate ne mai zărim”, zice zâmbind. „Doamne fereşte!”, gândesc, dar răspund cu acelaşi zâmbet aprobator. Insist pe zâmbet, pentru că oamenii sunt pregătiţi, antrenaţi. Te văd, te simt când eşti stresat şi intră imediat la bănuieli. Nu iartă nimic.

Protestatar palestinian în Bil'in, ianuarie 2014

În concluzie, fireşte că atunci când te duci în Israel eviţi pe cât posibil să devii suspect. Unii oameni sunt un pic paranoici acolo. Nu te apuci să le zici prin ce ţări arabe ai umblat sau unde vrei să te duci, indiferent care ar fi ele sau ce scopuri nobile te îndeamnă să le vizitezi. Eventual îţi schimbi paşaportul înainte de a da o fugă în Israel. Al meu era virgin şi curăţel. Cum ar fi fost să le spun că am fost de șase ori în Afganistan, că am vizitat Palestina şi că am fost inclusiv la familia unui copil omorât de soldaţi israelieni în centrul de refugiaţi din Qalandia? La ora asta cu siguranţă nu mai scriam textul asta, ci eventual o scrisoare către Preşedinte, să mă scoată din Ţară Sfânta, că mi-a ajuns…

PS: Dată viitoare poate iau un 6…. ☺

Urmăriți-l pe Florin pe pagina sa de facebook sau pe siteul său.