Chestii

Dacă tu crezi că 2016 a fost rău, anul viitor vine la pachet cu căldări de cancer

Tot mai mulți oameni spun: „Câteodată mă simt străin în țara mea".
14 Decembrie 2016, 7:00pmUpdated on 14 Decembrie 2016, 9:17pm
Viitorul e atât de luminos, încât trebuie să-și pună ochelarii de soare. Marine Le Pen probează ochelari de soare la o piață din Franța. (Fotografie: Michel Euler AP/PA)

Pentru cei care-au sperat că 2016 a fost un accident nefericit, am vești proaste. O serie de evenimente viitoare par pregătite să sporească dramatic revolta populistă: pe cuprinsul unei mari bucăți din Europa, o selecție de candidați radicali se pregătește activ pentru un nou val de alegeri. Fiecare dintre ele are potențialul să pună și mai multă presiune pe o Uniune Europeană care scârțâie deja, dar și pe liberalii progresiști care se chinuie să țină sub control răspândirea politicilor naționaliste și de excluziune. Practic, dacă credeai că-n 2016 a fost vorba doar de populism, încă n-ai văzut nimic.

În prima parte a anului, atenția ni se va concentra preponderent pe alegerile prezidențiale din Franța și pe evoluția lui Marine Le Pen, lidera Frontului Național populist și de dreapta. Deși în toată istoria sa FN-ul nu s-a apropiat niciodată de câștigarea scrutinului, partidul fondat în 1972 a urmărit să se folosească de alegerile prezidențiale pe post de trambulină pentru a atrage titluri de primă pagină și recruți noi. În 2002, tatăl lui Marine, Jean-Marie Le Pen, a șocat o lume întreagă când a ajuns în al doilea și ultimul tur de scrutin, după ce primise aproape 17% din voturi, într-un peisaj fragmentat al candidaturilor. Deși Le Pen senior a fost zdrobit ulterior în ultimul tur de candidatul de centru-dreapta Jacques Chirac (cu 82% din voturi la 18%) acele alegeri mai vechi au rămas un punct important de cotitură în existența Frontului Național. A fost, în același timp, și un moment care-a resuscitat îngrijorările, conform cărora dreapta radicală începuse să se întindă dinspre margine spre centru, cu mult înainte să fi-nceput cineva să vorbească despre Donald Trump.

De data asta, acționează alte dinamici. Spre deosebire de tatăl ei, în care mulți vedeau un extremist, de când a preluat conducerea FN-ului în 2011 Marine Le Pen a lucrat mult la „detoxifierea" mișcării, a minimalizat antisemitismul strident și rasismul biologic brutal care caracterizase era tatălui ei. În schimb, Marine Le Pen a pus mai mult accent pe așa-zisa „apărare a valorilor franceze", pe presupusa amenințare islamistă și pe protecționismul economic. A susținut că Franța ar trebui să iasă din zona monedei unice Euro și să riposteze la curentul nereglementat al globalizării, care dăunează lucrătorilor de rând.

Pe fondul atrocităților teroriste de la Paris și de la Nisa, și mediul politic din Franța s-a schimbat. Grijile cu privire la siguranță se acutizează, iar intelectualii francezi au început să discute de o „nesiguranță culturală" care se răspândește în rândurile electoratului și-l îndepărtează de partidele cu tradiție. Există, în același timp, și dovezi că Le Pen curtează anumite grupuri care l-au respins pe tatăl ei, cum ar fi femeile și tinerii. De la instalarea ei, FN-ul a câștigat alegerile pentru primărie într-o serie de orașe, în principal din sud, a evoluat mult în alegerile locale și regionale, iar în 2014 a câștigat pe față alegerile pentru Parlamentul European, cu sprijinul unui alegător din patru.

Le Pen cu niște tinere alegătoare, la începutul anului. (Fotografie: Michel Euler AP/Press Association Images)

Socialistul Francois Hollande, președinte ales și profund nepopular, a anunțat că nu va mai candida din nou. Pare neplauzibil ca vreun alt candidat de stânga să ajungă în turul doi. Între timp, nominalizarea celor de centru-dreapta s-a dus la Francois Fillon, fost Prim-Ministru, văzut, în general, drept susținător al politicilor de tip Thatcher și catolic conservator. Sondajele sugerează că Le Pen va ajunge în turul doi, ceea ce pune electoratul de stânga față-n față cu o dilemă serioasă: să-l susțină pe discipolul lui Thatcher, de dreapta dură, care susține niște politici pe care le detestă? S-o susțină pe Le Pen sau să stea acasă? Alegerile vor fi hotărâte fix de numărul de alegători de stânga – dintre care unii s-ar putea să se identifice cu protecționismul economic propus de Le Pen – care se vor „ține de nas" și vor vota pentru Fillon. FN-ul speră că prezența scăzută a liberalilor de stânga e cheia care-i va ajuta să provoace încă un cutremur politic.

Alegerile prezidențiale din Franța clar nu-s singurele pe care merită să stai cu ochii. Franța o să aibă și alegeri pentru adunarea legislativă în 2017, ceea ce-nseamnă că chiar dacă Le Pen nu reușește să facă mare lucru în cursa prezidențială, FN-ul va primi o a doua șansă să-și exercite influența în iunie. Turul acela de scrutin va avea loc după alegerile naționale din Olanda, în care populisul anti-UE și anti-musulman Geert Wilders stă bine în sondaje și are un impact vizibil. De curând, parlamentul olandez a aprobat prin vot o interzicere parțială a burkăi, într-o mișcare văzută îndeobște drept o încercare de a reduce sprijinul acordat de populație lui Wilders (care a cerut, ulterior, pe Twitter interzicerea totală a veșmântului). Acum speră să obțină mai multă susținere în urma îngrijorărilor publicului pe tema imigrației, a crizei refugiaților și a lipsei de creștere economică.

Citește și Am fost de alegeri cu tânăra membră PSD care l-a adus pe Liviu Dragnea în căminele din Regie

La fel ca alți populiști, Wilders – care a fost găsit de curând vinovat de „insulte publice și incitare la discriminare", după o serie de remarci stridente pe tema reducerii numărului de marocani din Olanda – a profitat de un nou mediu politic, în care alegătorii par să-și facă din ce în ce mai multe griji pe teme de identitate. Conform unui sondaj la scară largă, dat publicității de curând de către Ipsos-MORI, circa jumătate din electoratul din 22 de țări e de acord cu afirmația: „Imigrația îmi schimbă țara în feluri care nu-mi plac".

De la alegerile din 2010, în care Wilders a luat aproape 16% din voturi și 24 de locuri în Parlament, acesta a continuat să atragă atenția din plin. A cerut ca Olanda să se retragă din Uniunea Europeană, să reducă numărul de imigranți musulmani și a emis avertismente cu privire la „islamificarea" societăților occidentale. Ca și Le Pen, speră că sprijinul pe care i l-a acordat lui Trump ar putea să încurajeze un vot reacționar asemănător din partea electoratului olandez.

O demonstrație organizată de partidul Alternativa pentru Germania (AfD). (Fotografie: Jens Meyer)

După câteva luni, ne vom întoarce privirea către alegerile naționale din Germania, care, în ultimii ani, s-a confruntat atât cu mișcarea de stradă anti-musulmană „Pegida", cât și cu ascensiunea Alternativei pentru Germania (AfD) – un partid populist de dreapta fondat în 2013, de un grup de economiști și oameni de afaceri de top care se opun monedei unice și felului în care a fost abordată criza zonei Euro. De-atunci, în cadrul partidului s-a afirmat o grupare vădit naționalistă. Sub conducerea lui Frauke Petry, prioritățile politice actuale ale AfD sunt opoziția față de Islam (prin sloganul „Islamul nu face parte din Germania") și atacurile la adresa soluțiilor Angelei Merkel pentru criza refugiaților. În același timp, partidul a cultivat legături strânse cu Rusia și cu alte partide populiste de dreapta din Europa.

Merkel, care a cerut de curând interzicerea burkăi „oriunde e legal", simte clar presiunea. Conform tradiției extremei dreapta în Germania, AfD-ul stă foarte bine în sondaje în statele estice precum Saxonia, iar în 2014-2015 a obținut locuri în cinci parlamente de stat (printre care și în unul din vestul țării). Deși, în general, se așteaptă ca Merkel să-și păstreze supremația la alegeri, AfD-ul încheie anul 2016 pe locul al treilea, se bucură de circa 12% din voturi și speră ca temerile publicului pe tema crizei refugiaților și a terorismului să împingă partidul și mai sus. Conform unui studiu recent al Fundației Friedrich Ebert, cam unul din trei germani consideră că există prea mulți „străini" în Germania. Proporția celor care sunt de acord cu afirmația: „Câteodată mă simt străin în țara mea" e cam tot pe-acolo.

(Fotografie: Jens Meyer)

Această insurecție a partidelor de extremă dreapta e un trend care se tot repetă pe tot cuprinsul Europei. Cele mai recente alegeri parlamentare din Norvegia au avut loc în 2013. Atunci, puterea a fost preluată de o coaliție de partide de dreapta – printre care și facțiunea populistă Partidul Progresului. De data asta, evoluția Partidului Progresului ar putea fi un bun indicator al forței pe care-o exercită dreapta populistă în Scandinavia, unde Norvegia continuă să dezbată moștenirea lăsată de teroristul Anders Breivik, iar Suedia rumegă anularea abordării sale liberale la adresa refugiaților.

Pe parcursul următorului an, sau așa ceva, vor avea loc alegerile parlamentare și-n Austria, unde atenția se va îndrepta asupra evoluției Partidului Libertății. Partidul radical de dreapta, cu legături strânse cu Le Pen, se opune din plin refugiaților, imigrației și islamului, și ar putea, realist vorbind, să câștige lejer alegerile. La ora actuală, partidul șade comod pe primul loc în sondaje, iar în decembrie 2016 a câștigat 46% din voturi, într-o cursă prezidențială despre care s-a scris mult în presă. Spre deosebire de alte partide radicale de dreapta din Europa, Partidul Libertății din Austria e o forță reală încă de la jumătatea anilor '80 încoace și e puternic susținut de electoratul tânăr (un sondaj de-acum câțiva ani sugera că partidul se bucură de sprijinul a până la 42% dintre tinerii austrieci).

În 2018 vor avea loc alegeri și-n Suedia, Italia și Ungaria, unde diverse mișcări populiste de dreapta își vor menține sau își vor spori, probabil, succesul – de la Democrații suedezi la Liga Nordică și Cinci Stele în Italia, până la mișcarea anti-romi și anti-refugiați Jobbik din Ungaria. În alegerile din țările est-europene precum Ungaria conservatorii radicali vor primi aproape sigur sprijin puternic din partea electoratului. Din 2015 încoace, aceste grupări se definesc prin opoziție față de abordarea mai liberală a Germaniei asupra crizei refugiaților. Sprijinul puternic pe care-l vor primi aceste grupuri nu va face decât să erodeze solidaritatea pe cuprinsul Europei.

Ascensiunea acestor partide ar putea să aibă implicații și mai adânci în ce privește viitorul Uniunii Europene. În primăvara lui 2019, alegătorii de pe tot cuprinsul Europei se vor duce la vot în următorul tur de scrutin pentru Parlamentul European. Pe fundalul crizei economice, care încă nu se dă dusă, al inegalității din ce în ce mai acute dintre statele membre UE din nord și din sud și a animozităților din ce în ce mai pronunțate între est și vest pe tema crizei refugiaților, mulți alegători vor profita de aceste alegeri ca să mai dea un șut sistemului și să trimită și mai mulți euro-sceptici, naționaliști și populiști în inima Uniunii. La momentul respectiv, democrațiile occidentale se vor afla la doar un an distanță de următoarele alegeri prezidețiale din Statele Unite și de o posibilă realegere a lui Trump. Deci, dacă în 2016 populismul a fost împins în linia întâi a dezbaterilor, atunci următorii câțiva ani ar putea să imprime această forță distrugătoare în însăși fibra vieții noastre politice.

Modul în care poți să interpretezi toate evenimentele astea depinde mult de perspectivele pe care le ai pentru viitor. Optimiștii or să indice eșecul continuu al dreptei populiste de a aduna o coaliție de votanți care să-i ducă peste pragul de 50% și faptul că sunt percepuți drept toxici de către femei, alegătorii cu o situație materială stabilă și minoritățile etnice. Din perspectiva asta, statele occidentale au devenit prea diverse pentru ca o astfel de politică să mai cunoască vreun succes triumfător pe-aici. Pesimiștii – și, după anul ăsta, cred că-s mulți în zonă – or să indice faptul că sprijinul acordat dreptei populistă se mișcă pe o traiectorie ascendentă și că, iată, chiar și-n Statele Unite, o țară care s-a diversificat rapid în ultimii ani, un candidat ca Trump poate să treacă pragul. La anul o să aflăm care dintre interpretările astea e cea corectă.

Matthew Goodwin predă Politică și Relații Internaționale la Universitatea din Kent. Urmărește-l pe Twitter.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre alegeri:
Am întrebat politicieni români cu probleme penale de ce candidează, Doamne, de ce?
Toate reacțiile românești care au inundat Facebook-ul după victoria zdrobitoare a PSD-ului
M-am plimbat prin secții de votare din jurul Bucureștiului și-am enervat (nițel) liderii locali

Publicitate