Am revenit în provincie după câțiva ani în București și-am găsit o altă viață

De fiecare dată când mă întreabă cineva asta, n-am habar ce să îi răspund. „Și cât stai?”, e întrebarea generală, pentru că oamenii au senzația că ești în concediu și ți s-a făcut dor de casă când realizează că nu mai stai de ani buni într-un oraș. E întrebarea esențială pe care am învățat că trebuie să o evit.

Șase luni mai târziu, sunt tot aici, iar lucrurile sunt mai confuze ca oricând. Fuzzy, cum ar zice americanii. Doar că pentru mine asta înseamnă că sunt într-o realitate paralelă de peste 180 de zile și nici măcar nu știu cum am ajuns aici. Sunt în orașul în care te reobișnuiești să scrii de mână, să te uiți mereu în urma ta, dar și că bunătatea umană există în doze mult prea mici.

Da, vorbesc de Botoșani, orașul.

Care este cel mai nașpa cadou pe care l-ai primit vreodată?

Am revenit în locul natal și la început mă simțeam ca Eminescu. Nu știu de ce, dar vedeam poezie în tot. Viața aici e însă ca o serie de cadre dintr-un film de Wes Anderson: destul de colorată, dar absolut ridicolă.

Cei de aici, locuitorii micului oraș rupt de realitatea cotidiană, cred că sunt preferații mei din întreaga lume. Aici nu există bine sau rău, fiecare in parte are un soi de dreptate, a lui. În primele zile când am revenit nu știam ce să fac. Adrenalina de după București încă îmi pompa în vene. Dacă trebuia să ajung undeva, eram acolo mereu prea devreme și mă plictiseam.

Mă grăbeam mereu, deși nu aveam vreo țintă precisă, vreo întâlnire urgentă și nici vreun meci cu Steaua de prins înainte de îngrămădeala din baruri.

Am scăpat de sevraj după vreo lună, când deja eram cunoscut, în cartierul meu cel puțin, drept nebunul ăla care n-are niciodată stare. Ideea e însă că n-am fost singurul care s-a întors.

Fără să fiu conștient de asta, am făcut parte dintr-un fenomen. O mișcare demnă de millennials. Mulți prieteni de-ai mei sau chiar oameni pe care îi văzusem o dată, de două ori, s-au întors și ei. Mulți ca să conducă afacerile părinților, alții să moștenească apartamente și case lăsate de bunici, mătuși sau alte rubedenii.

O parte dintre ei parcă s-au transformat, nu i-am văzut vreodată mai responsabili ca acum, de când cu revenirea asta în orașul natal. Fac parte acum din categoria oamenilor ălora care se culcă la unșpe maxim și merg să muncească într-un domeniu în care nu te gândeai vreodată că îi vei vedea în viața asta. Nici măcar o bere nu mai beau dacă e miercuri și stiu că a doua zi au de muncă.

Cumva revenirea acasă-acasă te schimbă, mai ales că vorbesc de tipi care atunci când trăiau în București, Cluj sau Iași își uitau și tava în care făceau pizza în cuptor și ardea chiar și câteva ore. Am asistat de două ori la asta, în compania a doi amici diferiți.

Am și prietene care s-au întors acasă pentru „o perioadă”, dar s-au măritat, au făcut copii și au rămas aici. Au fini, cumătri și tot tacâmul, dar, da, sunt mai puțin distractive față de cum erau înainte. Fără să-și dea seama au venit în orașul natal pentru a contribui societății, au simțit o chemare că trebuie să se întoarcă și să facă ceva cu viețile lor.

O fi având Botoșaniul cel mai curat aer din țară, dar mai sigur de atât e că are un șarm aparte când vine vorba de întors aici și făcut copii. Nu toți însă găsesc ceea ce caută.

Pentru mine nu e atât de complicat. Aș vrea să dau de pâine bună aici, pentru că e aproape inexistentă. Dacă am apreciat ceva în București, dar nu am avut habar de asta, a fost pâinea. Am întrebat-o pe femeia de la magazinul de lângă blocul meu de ce aduc pâine atât de nasoală. Asta se întâmpla în primele săptămâni de înapoi-acasă. S-a uitat urât la mine și a mârâit un „deci la tavă, feliată sau franzelă?”.

La fel, am stârnit un soi de controversă imediat ce se anunțase la TV că ouăle vor fi mai scumpe. În zilele care au urmat eram mereu întrebat dacă știu că acum un singur ou e 90 de bani. „Zece ouă!”, „Ești sigur că vrei? Că e nouă lei toată punga”. Cam așa suna de fiecare dată avertismentul conspirativ pe care mi-l ziceau vânzătoarele.

Oricine crede că în Botoșani mâncarea e mai ieftină, se înșeală. Mai sunt alimente ieftine, dar în general doar cele pe punctul să expire și care vin vândute la calup, ca în orice supermarket. Nici mersul în oraș pentru prânz sau cină nu e chiar pentru buzunarul oricui. Știu oameni care n-au mai fost de un an într-un restaurant pe motiv că vor să economisească.

Evident, pușculița nu e niciodată plină, dar au și ei mândria lor. Tocmai de asta cred că s-au înmulțit petrecerile date acasă la cineva, la fel ca-n anii ’90. De vină, spun ei, ar fi și legea aia anti-fumat care doar i-a îndepărtat.

Știm cu toții cum e cu petrecerile astea date acasă, că-s ceva mai permisive. Nu se uită nimeni urât la tine nici dacă scoți prafuri, arme, buruieni sau bucăți de sticle cu șerpi în ele și le pui pe masă. Totul e acceptat câtă vreme există un soi de acord mutual. Trebuie să știi că vor fi și reguli în casa în care intri, dar niciodată nu vei afla înainte.

Am avut nevoie însă să mă obișnuiesc cu toate astea. La început totul pare foarte straniu, nu știi ce vor oamenii ăia de la tine, de ce au nevoie de fapt. E adevărat că aici totul pare desprins dintr-o realitate paralelă, dar parcă și Ilie Moromete a avut dreptate când a zis-o pe aia cu „locul în care timpul are răbdare cu oamenii”. Locul ăla e Botoșaniul, îți pot garanta asta.

Nici lipsurile nu se mai resimt așa tare aici. Suntem în pas cu tehnologia, cu moda și la curent cu ultimele lansări în materie de film e. Am văzut ultimul Star Wars acasă, la cinema, a doua zi când s-a lansat oficial. Viața nu e chiar atât de rea aici. Sala era plină și nu era una dintr-un cinema de stat, în mod clar.

Deși există o asemenea sală, lumea nu prea mai merge. Doar când mai vine vreun Cristi Puiu pe la lansări de filme ce se mai umple. În rest e goală și rece, indiferent de anotimp. Un bilet acolo a costat de când mă știu doar cinci lei. În liceu îmi plăcea să mă duc singur la filme, că aveam tot locul ăla doar pentru mine.

Nici nu trebuia să mă feresc că aveam cumpărate produse din afară. Omul de la chioșc chiar îmi mulțumea că nu trebuie să mai încălzească aparatul vechi și unsuros în care făcea popcorn. Chiar cu câteva zile în urmă am zărit aparatul ăla. Sigur în cazul vreunui atac nuclear o să supraviețuiască și cineva o sa își salveze zilele cu el.

Cam asta e și sentimentul general când te întorci în orașul natal, că aici ești ca un nemuritor, dar și că cineva o să te salveze chit că îți dorești asta sau nu.