6 asemănări între românii din vremea ciumei și cei din epidemia de coronavirus

Pandemia de coronavirus care i-a izbit și pe europeni – printre care și românii – este surprinzătoare pentru niște națiuni care beneficiază de generații de pe urma progreselor medicinei moderne. Însă în trecutul nu foarte îndepărtat, epidemii asemănătoare de boli infecțioase au făcut ravagii în societățile premoderne. Iar printre ele, cea mai ucigătoare a fost ciuma bubonică, care a „vizitat” periodic și Țările Române și a lăsat în urmă mii și mii de victime.

Acum circa două sute de ani, ambele capitale au trecut prin flagelul „morții negre”. Mărturiile călătorilor străini care au vizitat atât Iașul, cât și Bucureștiul chiar în toiul epidemiilor sau la scurt timp după ele și pe care le-am aflat din seria Călători străini despre țările române și excelentele volume ale lui Tudor Dinu din Bucureștiului fanariot, arată că nu s-a schimbat mare lucru în modul în care românii, autoritățile sau Biserica reacționează la o asemenea provocare a istoriei. Superstițiile, gândirea magică, panica, măsurile heirupiste sau dimpotrivă, cele de prevenție înțeleaptă, resemnarea, egoismul și oportunismul, altruismul și spiritul de sacrificiu se regăsesc atât la românul de la începutul secolului al XIX-lea, cât și la cel din prezent.

Coronavirusul vine din China. Și în secolul XIX, ca mai toate relele ce se abăteau asupra celor două biete provincii românești, ciuma era adusă din Imperiul Otoman. În momentul în care izbucnea, autoritățile de la București luau ca primă măsură de prevenție închiderea granițelor și stabilirea de carantine pe Dunăre, așa cum procedează în 1811 generalui Mihail Kutuzov, care comanda trupele țariste ce ocupaseră principatele în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812.

Doi ani mai târziu, Țara Românească nu mai scapă de ciumă. Cel care o aduce de la Constantinopol este chiar noul domnitor fanariot înscăunat după plecarea rușilor, Ioan Vodă Caragea. „La 13 septembrie 1812, s-a ivit ciuma între oamenii Curții veniți cu vodă de la Țarigrad”. Deși stă împreună cu suita sa timp de trei săptămâni la carantina de la Văcărești, ciuma se răspândește cu repeziciune în țară și decimează mai ales populația Bucureștiului.

Ignatie Iakovenko este un călător rus care a trecut prin Țara Românească la câțiva ani după „ciuma lui Caragea”. Este însoțit prin peregrinările sale de către un amic pe care-l numește doar cu inițialele sale, I.P., și care de la izbucnirea epidemiei până la încetarea ei, locuise în București. Iakovenko se bazează pe mărturia sa directă, atunci când descrie ravagiile pe care ciuma le făcuse în rândul bucureștenilor.

Deși în teorie cioclii ar fi trebuit să îngrijească de bolnavi și să asigure izolarea lor, au devenit groparii lor. De altfel, acesta este și sensul cu care termenul de „cioclu” a rămas ulterior în limba română.

Pentru ghinioniștii care ajungeau la spitalul de ciumați construit de domnitorul fanariot Alexandru Moruzzi la Dudești, soarta era la fel de rea: ajungeau invariabil la groapa comună, așa cum macabru descrie în cronica sa un martor, meșteșugarul Ioan Dobrescu.

Majoritatea românilor nu se resemnau în fața morții și căutau să se ferească de ea și să scape cu viață. Rudele ciumaților erau obligate să se autoizoleze la domiciliu, iar autoritățile le ajutau cu procurarea și livrarea alimentelor pentru care trebuiau să plătească. În anumite situații disperate, statul acoperea cheltuielile cu mâncarea necesară supraviețurii celor izolați: „Iar când vor fi cu adevărat neputincioși și scăpătați, acelora li se va orândui mâncarea de la casă”.

Doctorul oficial al Bucureștiului, Ștefan Piscupescu, recomanda folosirea oțetului pentru dezinfectare și chiar a unui fel de gel de spălat pe față și pe mâini produs „din flori de trandafiri, frunze de ismă de grădină, frunză de jaleș, frunză de rosmarin nemțesc, frunză de rută, flori de lavant, flori sau coji de lămâie, cuișoare pisate, din toate câte cinci dramuri; grăunți de ienupări pisate zece dramuri”.

Călătorul german de origine greacă Kosmeli, care a prins la Iași ciuma care devastase orașul în 1819, povestește despre un bătrân francez de 80 de ani pe nume Gaillard, odinioară profesor de limbi străine, care „îsi închipuise că găsise leacul împotriva ciumei și o alifie care să-i vindece buboaiele. Nu a putut fi împiedicat și s-a dus la spital, dar curând a plătit încrederea sa cu viața. S-a îmbolnăvit, a căpătat buboaie și a murit”.

La fel ca în prezent, când Biserica refuză să oprească slujbele, pentru că „coronavirus nu se ia prin rugăciune”, și atunci Biserica avea propriile modalități de luptă cu ciuma, care mai mult contribuiau la răspândirea ei, decât o combăteau. Același Kosmeli notează că întrucât leacul lui Gaillard nu dăduse niciun rezultat, s-a apelat la sfânta Paraschiva de la Suceava și s-a pornit în procesiune cu moaștele ei pe ulițele Iașului. Măsura a avut efecte contrarii scopului ei, așa cum ar fi trebuit să se cunoască din exemplele anterioare.

Atunci când Biserica eșuează, oamenii se întorc la tradițiile păgâne și la superstițiile populare în speranța de a scăpa de ciumă. Kosmeli observă surprins că la gardurile și porțile moldovenilor erau fixați mărăcini. La început, se gândește că rațiunea lor era aceea de a împiedica pisicile sau chiar pe unii „servitori ticăloși” să treacă peste garduri, pe timp de noapte. Motivul era însă unul cu totul neobișnuit pentru călătorul grec. Oamenii puneau mărăcini pentru a împiedica să treacă „femeia-ciumă”.

La fel ca în timpurile noastre cu noua pandemie de coronavirus, ciuma bulversează relațiile între oameni și impune o atomizare a societății cu efecte psihologice nefaste. Afacerile au de suferit, iar străzile rămân pustii, bântuite doar de ciocli și alți nelegiuți. Kosmeli surprinde această realitate dezolantă din târgul Iașului anului 1819, însă ea poate fi foarte ușor regăsită și în atmosfera orașelor din zilele noastre.

Occidentalizarea societății românești odată cu reformele inițiate de generația pașoptișilor și progresele făcute de medicina modernă au făcut ca ciuma să rămână doar o amintire nefericită a timpurilor în care ora exactă era dată de la Constantinopol și nu de la Paris. Însă noua pandemie care zdruncină zilele astea lumea întreagă a trezit în români același tip de comportament ca cel din vremea lui vodă Caragea. Spectacolul știrilor false sau inadecvarea Bisericii la rigorile impuse de noua boală arată că e mai ușor să-i scoți pe români din Evul Mediu, decât să scoți Evul Mediu din români.