Un psiholog îți arată de ce sunt deprimați tinerii din România

Aproape un milion de români suferă de depresie. În august, o mamă și-a luat cele trei fiice și s-au aruncat în fața trenului. Balena Albastră, care căuta să ne sinucidă copiii, a fost împușcată cu alice. Probabil că cea mai mediatizată sinucidere a anului a fost a lui Chester Bennington. Moartea unuia dintre soliștii Linkin Park a fost luată la mișto pe net, dar nu știu câți dintre umoriștii de valoare știau că a fost abuzat sexual de la șapte la treișpe ani.

Toate știrile astea m-au făcut să mă întreb cum stă treaba când vorbim de depresia la tinerii români. Empiric, parcă poporului ăsta îi place să măture mizeria sub preș, inclusiv când vine vorba de cea emoțională. Am aflat că doar 10% dintre români se tratează de depresie și că aceasta poate avea efecte negative chiar asupra copiilor. Ceea ce e crud, la fel ca sinuciderea mamei disperate despre care ziceam adineauri.

Dar pentru a afla mai mult despre cum stau cu sănătatea mintală copiii noștri, m-am dus la Centrul de psihoterapie DMC să vorbesc cu Mircea Dragu, un psiholog care lucrează cu copiii români de 17 ani. El m-a lămurit de ce crede poporul ăsta că e așa de rușinos să te duci la psiholog, care-i faza cu râsul de o moarte tragică și ce-aș putea face, ca părinte, pentru a crea o relație solidă cu cei pe care i-aș crește.

VICE: Care-s principalele cauze ale depresiei la copii?
Mircea Dragu: Nu poți repera cu precizie, ca la o problema mecanică, o cauza punctuală. O problemă de sănătate mintală are mai multe cauze. În anumite situații poate fi un eveniment traumatic care să preceadă un episod depresiv, dar la același eveniment o altă persoană poate reacționă relativ ok, fără să prezinte aceste semnale ale unei probleme de sănătate psihică. Asta înseamnă că acel eveniment este important, dar el vine pe un anumit teren, un istoric al persoanei, și o genetică a acesteia.

Există declanșatori diferiți.
Da, dar nu poți sa spui A a dat naștere la B. Chiar dacă pentru omul de pe stradă acest stil de gândire este comun, chiar o nevoie, aș putea spune, de a explica punctual apariția unei suferințe din zona psihică.

Avem exemplul recent al lui Chester Bennington. Mă gândesc că acolo putem presupune că era cel puțin o corelație.
În primul rând, nu cred că e ok ca sinuciderea cuiva să fie luata în derâdere, așa cum am văzut că se mai întâmplă. Dar, din păcate, mai apar și astfel de situații.

Recent, am fost la un film despre două femei care erau internate într-o clinică de psihiatrie. Filmul avea și aspecte comice, dar povestea în sine era una despre adaptare la suferință. Una dintre paciente, într-un moment de disperare, nu a găsit o alta soluție în afară de a se arunca într-o apă cu copilul în brațe. Interesant este ca în sală erau câteva grupuri de oameni care râdeau la situațiile de genul acesta, în care nu era chiar nimic comic. Lucrul ăsta nu înseamnă că acești oameni sunt fundamental idioți sau lipsiți de sensibilitate, ci că era o cantitate prea mare de emoție, pe care ei pur și simplu nu știau cum s-o gestioneze. Un soi de analfabetism emoțional.

Legat de exemplul pe care mi l-ai dat, este bine că există oameni, în special din zona film sau muzică, care au aceste coming out-uri, în care spun „eu mă tratez pentru bipolaritate sau schizofrenie", „am o problemă de sănătate mentală". Asta poate încuraja omul de rând să aibă propriul coming out, și să-și accepte o dependență sau depresie pe care o ține sub preș de ani de zile.

E un tabu sănătatea mintală în România?
Nu doar la noi. În anumite culturi, poate să fie de-a dreptul trendy să îți compui o poză a suferinței mentale, să-ți exagerezi suferința. Dar în general trăim în continuare sub acel semn care spune, pentru că așa am funcționat sute de ani, că persoana care suferă din punct de vedere mental este nebună, și că acea persoană trebuie îndepărtată din societate. Teama de stigmatizare, inclusiv din partea familiei, a colegilor de muncă, a comunității în general, e prezentă la cei mai mulți oameni afectați de probleme de sănătate psihică.

Lucrul ăsta crezi că se întâmplă des în școli?
Nu sunt psiholog școlar, dar colaborez cu tineri. Ce e sigur e că la ora actuală cultura școlară, care este orientată mai degrabă pe competiție decât pe competitivitate, nu-i una care să favorizeze foarte mult copiii diferiți, fie că este vorba de exigențele didactice, fie de norma grupului, a clasei. Avem un sistem școlar mai degrabă rigid, care tinde să niveleze, nu unul cu deschidere față de diversitate.

Astfel, fenomene de tip bullying pot fi susținute direct sau indirect de atitudinea profesorilor, care de multe ori nu își dau seama de impactul unor comportamente sau cuvinte asupra copiilor vulnerabili, sau chiar în suferință.

Am avut întruniri în săli de sport la care au venit primari și miniștri. Cât de mult afectează fenomene ca Balena Albastră tinerii?
Eu nu am întâlnit persoane sau familii afectate direct de acest fenomen. Dar există o listă lungă de lucruri online care încearcă să profite de vulnerabilitatea unui copil, sau chiar de cea a unui adult. Jocul acesta, luat ca etalon din cauza caracterului spectaculos, ar putea fi un semnal de alarmă care să atragă atenția noastră, a educatorilor sau părinților, asupra a ceea ce înseamnă siguranță online.

Dar e o problemă reală?
Cred că dependența față de calculator, tabletă sau smartphone este o problemă reală a acestor timpuri. Pe lângă atracția în sine de a fi online, sunt anumite jocuri sau aplicații care au un caracter mai adictiv decât altele. Dar nu orice copil care se joacă pe calculator devine în mod obligatoriu dependent. Important e să nu uitam că orice tip de dependență e un mod de adaptare la altceva.

Un copil poate sta pe calculator că are o problemă cu care simte că nu se poate confrunta în viața reală, dar și pentru pentru că online îi un nivel de stimulare superior, de exemplu, față de o carte. Îi cresc pragurile și devine puțin sensibil la stimuli simpli, vindecători, cum poate fi muzica, un joc de societate clasic și nonviolent, sau o plimbare în natură.

Mi se pare că avem tendința de a blama lucrurile astea. Un părinte ar putea zice „e vina Balenei Albastre că fiica mea a devenit dependentă de internet".
Discuția asta era pe vremuri despre muzica rock. Unii ziceau că muzica în sine cauzează sinucideri sau alte probleme în rândul tinerilor. Internetul sau jocurile PC, la fel ca muzica rock, sau, la vremea lor, radioul, telefonul sau trenul, nu sunt fundamental rele. Sunt, până la urmă, niște instrumente. E important cum și pentru ce le folosim. Un ciocan poate fi un lucru în mâna unui muncitor, și altceva în mâna unui om furios care are un istoric violent.

Copiii mai bine integrați în familie sunt mai puțin predispuși la dependența de aparat?
E destul de greu să spui ca un copil e mai bine integrat, sau mai rău, în propria familie. Totuși, discutăm de sănătatea mentală, spirituală, ocupațională, socială și emoțională a acelei familii. Grupul, fie familie sau prieteni, are o forță protectivă. Dar e un joc de echipă care te poate trage și-n jos. Dacă în familie online-ul este norma, un copil integrat o să fie în mod natural conectat la acest mediu, pentru că cel familial nu îi oferă alternativă.

Cum pot părinții români să le ofere mai mult sprijin propriilor copii?
E vorba și de cantitate, și de calitate. Poate că mulți părinți nu se ocupă suficient de copii. Acei părinți care sunt prea ocupați să facă bani și carieră. Și motivează că ar fi în folosul copilului sau ca să-i fie exemplu. Tot pe latura asta, există și neglijența pură, în care părintii nu își asumă rolul, sau cea în care, din motive financiare, sociale, pur și simplu nu o pot face.

În extrema cealaltă, avem așa-numitul hovering parent, adică acel părinte care planează non-stop pe deasupra copilului. Nu doar îi supraveghează fiecare mișcare, ci îi și anulează alegerile. Și se comportă ca un adolescent, sau chiar cu un adult, la fel cum s-ar comporta cu un bebeluș. E bine ca un părinte să fie interesat de copilul său, dar trebuie să-i și lărgească treptat sfera de libertate. Și să-l valideze, așa încât acel copil să ajungă un adult autonom, să poată funcționa singur.

Ce activități familiale sănătoase am la îndemână, ca părinte român?
Să vizitați un muzeu. Să cântați, să dansați împreună. Să jucați șah, dame sau alte board games. Să mergeți pe munte sau în parc, cu bicicleta. Să mergeți la un film sau un concert, la o expoziție foto sau de artă plastică. Poți să-i citești copilului tău, dacă e mic. Important e să fie un timp de calitate, în care părintele să fie conectat, să simtă copilul că ești cu adevărat acolo. Da, timpul de calitate nu implică neapărat activități care costă sau cu o logistică prea complicată.

Dar lucrul ăsta e cumva furat de un aparat mereu acolo, în care să evadezi.
Poate fi, da. Dar și aici, putem să ne uităm la un film și să fie o emoție împărtășită, să discutăm după aceea pe marginea lui. Sau putem să lăsăm TV-ul să meargă și fiecare să se uite în mod automat, să nu fie o activitate comună cu adevărat.

În România, crește distanța între generații?
Eu cred că sunt lucruri care țin de umanitate, în general, de ceva vechi de când lumea. Dar este adevărat ca există societăți în care oamenii îmbătrânesc activ, în care nu se consideră că viața e gata la patruzeci-șaizeci de ani. Există oameni care se apucă de un sport sau învață o limbă străină la vârsta respectivă.

Îmbătrânirea în sine nu e un proces frumos, dar poate fi unul parcurs cu grație. Dar dacă ajungi acolo și tot ce crezi că mai ai de făcut e să te uiți la TV și să te plângi sau victimizezi, e mai greu să înțelegi cum funcționează un om activ și să găsești un mediu de comunicare cu acesta. Dar e o atitudine care cred că începe să se modifice și în România. Tot mai mulți oameni, cel puțin în mediul urban, încep să se îngrijească, chiar să se cultive, atât din punct de vedere fizic, cât și mental, la vârste care nu mai sunt ale tinereții.