De ce au dispărut toate hiturile alea de-o vară de care uitai într-un an

Articolul a apărut inițial pe Noisey.

Conceptul de one-hit wonder mi-a definit copilăria. În fiecare vineri seara mă uitam la Top of the Pops și țin minte că eram convins că „Breakfast At Tiffany's” era cel mai tare imn rock din toate timpurile. În schimb, Jimi Hendrix, Bob Dylan și Eagle Eye Cherry cu piesa „Save Tonight” m-au determinat să învăț să cânt la chitară. Deși eram la mări și țări depărtare de Los Angeles, am fost obsedat de „Westside” a lui TQ. Practic, orice melodie nouă care-mi plăcea ajungea să fie produsă de o formație sau un artist care n-a mai scos nimic bun apoi.

Anii '90 au fost perioada de glorie a formatului one-hit-wonder. Pe atunci, europop-ul mediocru, cum era Whigfield cu „Saturday Night”, și soft-rock-ul de colegiul american, cum era Semisonic cu „Secret Smile”, s-au îngrămădit în conștiința noastră colectivă. Spre deosebire de scena pop-ului britanic, aceste hituri de ocazie nu se potriveau cu spiritul epocii.

Într-o vreme în care CD-urile s-au vândut cel mai bine, competiția din industria muzicală însemna că se lansau formații pe bandă rulantă, care, deseori, erau incapabile să se susțină mai departe de hitul ăla la radio.

Acum, în 2018, scena muzicală e complet diferită. Noi ne curatoriem propriile experiențe, algoritmii ne ghidează de mânuță de la o piesă nouă la alta, iar melodiile nu mai sunt atât de efemere. La schimb am primit bucăți de informație pe care le putem descoperi cu câteva click-uri. Partea bună e că atunci când un artist are un hit, poate să tragă de el și e capabil să construiască și să susțină o bază de fani, în mare parte online, într-un fel în care Las Ketchup nu a putut.

Ca rezultat, formatul de one-hit wonder, care a existat între anii 2000 și 2010 (cine își mai aduce aminte de Rebecca Black sau Gotye? sau piesa aia super ieftină despre de ce tac-su' iubitei e atât de „înverșunat”?), s-a dus pe apa sâmbetei. E posibil ca noi să fim ultima generație care să fi auzit un one-hit-wonder?

Înainte să aprofundăm situația, hai să definim termenii.

În Billboard Book of One Hit Wonders, jurnalistul Wayne Jancik spune că un one-hit-wonder e un artist care a ajuns în topul 40 doar o singură dată, indiferent de longevitatea carierei muzicale. După definiția asta, Jimi Hendrix („All Along The Watchtower”) și Public Enemy („Give It Up”) sunt one-hit-wonders. Totuși, asta satisface doar definiția oficială.

Un adevărat one-hit-wonder e o nebuloasă, o stare colectivă de frenezie față de o melodie, cum a fost Bob the Builder, sau puștii ăia care cântau piesa „Babycakes”. Ca să fie un adevărat one-hit-wonder, trebuie să aibă o melodie super populară, una și doar atât.

Zilele astea, acești artiști de un singur hit și-au dezvoltat cariere pe cont propriu. Un exemplu bun e Carly Rye Jepsen. Piesa ei din 2011, „Call Me Maybe”, a fost cel mai mare și cam singurul ei hit timp de vreo patru ani, apoi s-a reinventat drept regina „Emotion” și a devenit un popstar recunoscut. Meghan Trainor a continuat după hitul ei „All That Bass” cu un album de top și a devenit a cincea femeie din toate timpurile care să aibă un debut de succes, urmat de un alt hit în top 5, cu piesa „Lips Are Movin'” pe locul patru.

Compară astea cu piesele one-hit-wonders din trecut. Melodia următoare de la The New Radicals după „You Get What You Give” nu a ajuns în top 40. Hitul „Bitch” a lui Meredith Brooks a stat zece săptămâni în topuri, urcând până pe locul șase, deși cântecul următor a ajuns de abia pe 28 în Marea Britanie și nici nu a intrat în Billboard Hot 100. Iar DJ Pied Piper nici măcar nu a avut ocazia să mai scoată ceva după piesa „Do You Really Like It?”, deși a fost un hit super popular.

Poate una dintre cele mai cruciale schimbări din industria muzicală este că succesul nu se mai determină după vânzările de album. În cazul lui Carly Rae, vânzările ar sugera că ea nu a depășit „Call Me Maybe”, însă aclamările critice, fanii online, viralitatea și influența culturală oferă o imagine mai compresivă.

În plus, poate aceste one-hit-wonders nu sunt lansate când trebuie sau sunt ghidate într-o direcție nepotrivită și apoi nu reuşesc să recapete controlul. Un exemplu e trupa Nizlopi, care, în 2005, s-a menținut o săptămână pe primul loc cu hitul „JCB Song”, care a vândut șase sute de mii de copii.

Am vorbit și cu solistul formației, Luke Concannon, care în momentul actual susține un turneu ca artist solo, iar el spune că oamenii bagă Nizlopi în aceeași oală cu Bob the Builder, iar succesul masiv pe care l-a avut formația atunci e greu de interpretat.

„Țin minte că am vândut toate biletele la concertul de la Shepherds Bush Empire, care ar fi trebuit să ne bucure teribil, doar că a fost un pic ciudat. Oamenii aruncau cu chestii pe scenă. Iar amândoi [Luke și colegul de trupă John Parker] iubim arta frumoasă și vrem să facem artă bună, deci a fost un pic cam îngrijorător. Noi am vrut să avem longevitate și să facem ceva mai semnificativ.”

Pe atunci, Nizlopi suna diferit. Banjo, pianine, Luke care cânta cu accentul lui natural, un videoclip animat care să acompanieze melodia. Era ceva nou, deși nu prea. Dacă ar fi apărut cu trei ani mai devreme, când climatul muzical se lărgise, iar formații precum Mumford and Sons, Ben Howard, Noah and the Whale și Laura Marling scoteau hituri mari și primeau ovații, atunci probabil ar fi fost mai bine primiți.

Nici nu mai luăm în considerare că Nizlopi a fost cea mai mare influență profesională pentru Ed Sheeran, din spusele artistului, care la 14 ani i-a implorat să-i acompanieze în turneu, iar anul trecut el a ales melodia „Flooded Quarry” drept piesa preferată pentru Desert Islands Discs și al cărui patronaj exuberant a condus la reîntregirea formației și la un nou turneu. Mai nou, Nizlopi organizează ateliere de compus melodii şi escapade.

Un one-hit-wonder iese în evidență.

Nu se potriveşte climatului muzical și de aia ne place. Desigur, mereu va exista melodia aia ciudată care ajunge în playlistul tău de pe Spotify, după care artistul dispare în obscuritate. Totuși, deseori, artiștii din ziua de azi își pot construi o carieră chiar și cu un one-hit-wonder, cum e cazul lui Big Shaq și numeroasele lui apariții la festivaluri, contracte, concerte live și single-uri.

Asta e o dovadă clară că scena muzicală e mult mai fluidă, mai diversificată și poate chiar și mai bună decât în trecut. Chiar și așa, eu nu aș refuza o melodie complet nouă sau un hit europop. Mai simt nevoie din când în când de un „Blue (Da Ba Dee), o versiune 2018 de „All Star”, chiar și un „Teenage Dirtbag”.