Femeile vampir care au distrus imaginea bărbatului perfect din cultura pop

Era 1871, iar în lumea literaturii irlandeze, un personaj misterios și încântător de frumos bântuia paginile unui roman gotic. Publicul victorian era ahtiat după horror, iar Joseph Sheridan La Fanu, un important scriitor de povești cu fantome, avea ceva care să le ațâțe curiozitatea. Povestea cu pricina se concentra pe o protagonistă adolescentă pe nume Laura, al cărei tată rămas văduv aduce în casă o tânără, după ce e rănită într-un accident de trăsură lângă castelul familiei, în Styria.

Toate bune, până când încep să moară în mod misterios, de o boală necunoscută, tinere fecioare din orașele apropiate, iar Laura are vedenii cu o creatură mare, felină, care o atacă noaptea. În cele din urmă, adevărul iese la suprafață: Carmilla e, de fapt, vampiroaica în vârstă de câteva secole, contesa Mircalla Karnstein, care a vânat-o pe Laura. Împreună cu vânătorul de vampiri baronul Vordenburg, cei trei descoperă mormântul ascuns al Carmillei și înfig un țăruș în cadavrul ei.

Deși mulți recunosc acum Carmilla drept „romanul original cu vampiri al Europei moderne”, o poveste centrată pe femei, de seducție supranaturală – mai ales una cu substrat homosexual, cu urme de mușcături pe sâni – nu-și avea locul în societatea victoriană. La vremea ei, cartea a fost un eșec. Apoi, un sfert de secol mai târziu, importanța frumoasei nemuritoare care suge sânge a lui Le Fanu a fost eclipsată de povestea unui vampir aristocrat care locuiește într-un castel în paragină din Munții Carpați: acum clasicul roman Dracula scris de Bram Stoker și apărut în 1897. Inspirat de reprezentarea Carmillei ca femeie vampir prădătoare și de înțeleptul vânător de vampiri plecat pe urmele ei, contele Dracula al lui Stoker a luat respectivele personaje și le-a transpus într-o formă mai digerabilă, heteronormativă. Între timp, a creat vampirul mascul prădător arhetipal, care a ajuns să domine literatura gotică ulterioară și care încă mai apare și azi în seriale și filme. Între timp, Miresele vampirice ale lui Dracula, invocate de Stoker, emanau o feminitate monstruoasă, pervertită, care există strict pentru a îi vâna pe vizitatorii bărbați ai castelului și să se hrănească cu copii.

Poate Carmilla n-a suscitat interesul publicului când a apărut pentru prima dată tipărită, dar n-a fost în niciun caz îngropată. De-a lungul secolului XX, avea să continue să suscite imaginația culturală, oferind alternative subversive la stereotipurile rigide de victimă pliabilă și personaj malefic monstruos care dominau genul. De exemplu, Carmilla cea geloasă și obsesivă din Blood and Roses (1960), portretizarea erotică a Marcillei Karnstein în The Vampire Lovers (1971) sau Miriam Blaylock cea misterioasă și frumos coafată a lui Catherine Deneuve în The Hunger (1983); toate își datorează existența predecesoarei lor superbe. După cum remarcă U. Melissa Anyiwo în eseul ei „Vampiroaica în cultura populară”, Carmilla „reprezintă cea mai completă viziune asupra femeii vampir: o seducătoare lesbiană, care vrea să răstoarne patriarhatul promovând independența femeilor față de bărbați și respingerea reproducerii biologice.”

În vreme ce figurile iconice ale Carmillei și contelui Dracula au popularizat imaginea hipersexualizată a femeii vampir, reprezentările vampirițelor s-au modificat din nou în cultura pop a secolului XXI. Anyiwo identifică genul artistic al „Vampirului luptător”, în care „niște tipe dure oferă alternative la descendentele periculoase, dar lipsite de putere ale Carmillei, astfel schimbând paradigma de la personaj malefic la erou.” Personajele astea au trecut mai departe de limitele arhetipului bidimensional al vampiriței frumoase și au adus în prim plan reformarea rolurilor de gen, cu teme legate de puterea feminină, independență și dorință.

În anii 70, Anne Rice a lansat o serie de ficțiune supranaturală care avea să schimbe reprezentarea femeilor vampir și să pună bazele personajelor care nu acceptă căcaturi din noul mileniu. Prima parte, Interviu cu un vampir, a lansat o vampiriță pre-adolescentă pe nume Claudia (interpretată de Kirsten Dunst în adaptarea pentru marele ecran din 1994), o femeie tragică și frumoasă, a cărei frustrare că e prinsă într-un corp de copil se transformă încet în furie criminală. Dar în sequel, Queen of the Damned, Rice a creat o gamă fascinantă de vampirițe complexe, dominatoare: antica Pandora romană, mama lui Lestat, Gabrielle de Lioncourt și cele două gemene egiptene, în vârstă de șase mii de ani, Maharet și Mekare. Însă de departe cea mai celebră e Regina Akasha, mama tuturor vampirilor.

Însetată de sânge, imorală și frumoasă fără pereche, Akasha e cea mai inumană dintre toți vampirii lui Rice. Își începe existența ca ființă umană monstruoasă, mult înainte să se transforme, ordonând violarea și umilirea gemenelor Maharet și Mekare și, în cele din urmă, lansându-le pe mare, în sicrie din piatră. După ce se trezește din șase secole de tăcere, e și mai depravată, cu planul de a ucide 90% dintre bărbații umani, ca să creeze o Nouă Ordine Mondială, în care să fie venerată ca zeiță. Lipsită de umanitate și setată pe setea de distrugere, Akasha e avertismentul fatal că vampirii sunt abominații, indiferent cât ar fi de atrăgători.

Deja în anii 90, au început să se răspândească reprezentările vampirițelor cu autonomie pe bune. Reprezentarea Anitei Blake făcută de Laurell K. Hamilton, o necromantă poreclită „Călăul”, din seria Vampire Hunter, a pus direct problema inegalității de gen în ficțiunile cu detectivi. Deși, tehnic vorbind, nu e vampir, puterile de necromanție ale Anitei, care reușește să reînvie morții și, în cele din urmă, se transformă în succubus, o fac să nu pice în rolul secundar tradițional și să aducă personajele feminine cu instincte de vampir în centrul atenției.

Până la finalul deceniului, vampiroaicele malefice Darla și Drusilla, din serialul epic creat de Joss Whedon, Buffy, spaima vampirilor, se luau la trântă cu patriarhatul, cu o grămadă de nuanțe care ofereau complexitate personajelor. Torturată de nebunie și transformată de Angelus, Drusilla devine, dintr-o fată pură, creștină, o prădătoare malefică ce terorizează Europa și derivă plăcere voioasă din tortură și crime. Instabilitatea ei emoțională, după cum notează Onyiwo, oferă „un comentariu frust asupra impactului abuzului emoțional pe psihicul femeii.” În același timp, Darla, o prădătoare răutăcioasă, care-și petrece patru secole torturând nevinovați, parcurge o călătorie fascinantă în serialul spin-off Angel, în care comite sacrificiul suprem și își înfige singură un țăruș în inimă, ca să-și salveze fiul nenăscut.

Selene cea care Împarte Moarte din Underworld (2003) e un alt exemplu important de vampiroaică a vremurilor noi. Selena, o ucigașă cu sânge rece îmbrăcată în spandex din cap până-n picioare, își dedică viața vânării de Lycans (vârcolaci), despre care crede că sunt responsabili pentru uciderea familiei ei și e capabilă de acte de violență brutală, în misiunea de a extermina specia. E una dintre cei mai puternici vampiri din gașca maestrului ei, Viktor, și dispune de anduranță și putere fizică din plin, deși detașarea ei emoțională și interesul exclusiv pentru răzbunare sunt cele ce sfidează povara istoriei. Nu doar că poate supraviețui gloanțelor trase în stomac și unei căderi de la peste zece etaje fără măcar o zgârietură, dar poate să taie gâtul a șase Lycani cu mâinile goale și de una singură. Deși unul dintre cei care o curtează, Kraven, consideră că Selene duce „chestia asta cu războinica mult prea departe”, Selene spune că Kraven e „un porc, un laș și-un egoist insuportabil”.

Până la finalul anilor 2000, narațiunea vampirului contemporan a evoluat cu repeziciune. Trilogia Blade (1998-2004) a adus o gamă variată de vampirițe în gen, în mod special personajul doctoriței Karen Jensen, o hematoloagă talentată, care descoperă leacul pentru vampirism. În același timp, serialul TV True Blood, bazat pe The Southern Vampire Mysteries, de Charlaine Harris, înfățișează o lume în care vampirii „au ieșit din sicriu” și și-au dezvăluit omenirii prezența. Aici cunoaștem numeroase vampiroace dinamice, printre care Pamela Swynford De Beaufort, co-proprietară la Fangtasia, un club de noapte pentru vampiri din Louisiana. În egală măsură seducătoare și letală în luptă, Pamela iese bine de tot din modelul acceptabil de feminitate: e asertivă, independentă și bisexuală.

Ultimul deceniu a fost caracterizat de ubicuitatea culturală a ficțiunii pentru tineri adulți, în care vampirii romanțați din saga Twilight și din The Vampire Diaries jonglează cu stereotipurile tradiționale de gen. Însă alte descrieri sunt reconfortant de nuanțate și se îndepărtează de narațiunea fatalistă a femeii prădătoare, perverse, care-și neagă capacitatea de a se reproduce. Byzantium (2012), de exemplu, critică politicile clasiste și de gen, prin intermediul protagonistei Clara și a fiicei ei Eleanor, care trebuie să facă față codurilor patriarhatului, din vremea războaielor napoleonice până în zilele noastre. În același timp, A Girl Walks Home Alone At Night (2014) urmărește o justițiară care-și schimbă forma și care se dă cu placa printr-un orășel părăsit acum, iar peste un minut, urmărește bărbați misogini care abuzează de femei. Prin reaproprierea instinctelor femeii vampir, care odinioară reflectau frica patriarhatului de feminitate, acum suntem în sfârșit în stare să ne-nfigem colții în definiții mai laxe ale feminității.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.