Camping în Franța

Campingul în Franța nu e la fel ca în America. Nu înseamnă să te duci cu cortul în pădure și să vezi cum e să trăiești în natura sălbatică. Nu, campingul în Franța înseamnă să faci ce fac în America ratații: să stai într-o rulotă la marginea orașului. Locurile de campare sunt un fel de parcări imense și neasfaltate cu niște copaci și o baie comună.

În aceste locuri veți găsi trei tipuri de toalete:

• Squat-ul: E toaleta pe care ți-o vor recomanda prietenii tăi hipioți ca fiind cea mai sănătoasă. E o gaură în podea cu două forme de tălpi în stânga și-n dreapta. Dacă are și mânere pe perete de care să te ții, e lux. Ai noroc. Când o folosești, îți sugerez să-ți dai pantalonii jos. De tot.
• Semi-squat-ul: O toaletă fără colac, deasupra căreia trebuie să stai fără s-o atingi, ținându-te de ce apuci ca să nu cazi.
• Toaleta normală: Un caz fericit.

Apoi îți ia ceva să te obișnuiești cu dușurile. Eu personal port prezervativ și un sombrero de câte ori fac duș. Chiar nu înțeleg de ce oaspeții plătesc ca să suporte mizeriile astea. Cum pot suporta să mănânce cina lângă tot felul de vecini nespălați?

Probabil camperul continental nu știe că există și alte posibilități. E vorba de spațiu. Noi avem destul spațiu și ei nu. Niciun francez nu are o casă mare cu gazon în față. Chiar și în cele mai bogate sate franțuzești, poți scuipa cu ușurință în sufrageria vecinului.

E sălbatic, dar peisajul e frumos, aproape că merită să înduri porcării. Franța e un fel de combinație între Pennsylvania și California. Am condus pe lângă Muntele Aiguille, care arată ca Turnul Diavolului și care sperie oamenii de milenii.

Franța are niște șosele mișto, dar n-am luat-o pe ele pentru că erau prea scumpe. Am luat-o pe drumul național, care e mai mic și bătut de vânturi. Durează cu 50% mai mult ca să ajungi oriunde. Am condus în reprize trei zile, ca să fie mai suportabil. Dar pe drumuri mici, călătoria devine la fel de interesantă ca destinația. Și atunci când destinația e un site de camping din Franța, vrei din tot sufletul ca măcar călătoria să fie interesantă.

În prima zi am condus prin Lorraine, dar nu ne-am oprit, chiar dacă ne tentau anunțurile despre parcul de distracții Walygator. Am petrecut prima noapte la o fermă din Jura. A fost drăguț, spre deosebire de campingurile obișnuite din Franța.

În ziua următoare, am condus prin Alpi. Am observat niște trăsături europene tipice: orașe-cetăți, castele. Dealurile au devenit tot mai înalte și mai întortocheate. Casele au început să arate alpin. Am oprit la prânz în Orgelet.

Când ne-am așezat să mâncăm, o femeie din spatele meu a făcut o mare tevatură punându-și rucsacul și izbindu-se de mine când s-a ridicat de la masă. Am simțit că se holba la soția mea. Se holba la ea și mormăia ceva printre dinți. „Ce-ați spus?” A întrebat-o soția mea în engleză. „Ai auzit foarte bine ce-am zis,” i-a răspuns vrăjitoarea în germană. M-am întors și am întrebat-o „Poftim?” în germană. A plecat brusc, izbindu-se de niște scaune în drum spre ieșire. Brrr, era ca o tumoare malignă, n-o pot asocia cu nimic altceva.

M-am uitat după ea până a dispărut în josul străzii. Câțiva australieni de la o masă vecină ne-au înveselit tot restul mesei cu conversația lor despre televiziunea britanică.

În noaptea aia, am stat la un camping din Aix-le-Bains din Alpi, într-un apartament în stilul 1960. Toaletele erau pline de gândaci. Majoritatea turiștilor erau francezi și italieni. Niște germani deștepți își puseseră televizorul în geamul din bucătărie, ca să se poată uita la el și când sunt afară. Se uitau la The Perfect Storm. Filmul ăla îmi dă o stare de singurătate pe care o poate avea doar un cadavru ce se scufundă în largul oceanului.

Traducere: Oana Maria Zaharia