De ce ar trebui toată lumea să se îndrăgostească de happy hardcore

În orice moment din timp, lumea e plină de genuri muzicale disprețuite. Azi e dubstepul, pe care oamenii îl urăsc acum pentru că „înainte era mai bun”; acum zece ani era nu-metalul, pe care oamenii îl urau pentru că „n-a fost niciodată ceva de capul lui.” Și mai sunt alte chestii periferice, ca pornogrind și butt-rock Goa. Nu vreți să știți ce e butt-rock Goa.

În fine, pe lângă genurile astea subculturale nesuferite, mai este un gen muzical care e cel mai batjocorit și neînțeles dintre toate: happy hardcore. Genul ăsta pare un moment din istoria dansului pe care toată lumea vrea să-l uite și e condamnat să fie asociat mereu cu sursele de panică morală din anii '90, ca furtul de mașini, abuzul de solvenți și Sunny D.

Din punct de vedere muzical, e o combinație dureroasă. 170 de bubuituri distorsionate de bas pe minut, junghiuri cu sintetizatoarele, break-beaturi care sună ca niște mașini de spălat stricate și voci de copii pastilați.

Genul muzical e înconjurat de snobism. Cel mai des, happy hardcore-ul e văzut ca verișorul mai prost al rave-ului. Pe când oamenii care ascultă acid house sunt priviți în revistele glossy de fashion ca tineri urbani și atrăgători, happy hardcoriștii sunt asociați cu ketamina și teribilismul. Jurnaliștii laudă rave-ul ca fiind definitoriu pentru o generație, dar puțini dau doi bani pe happy hardcore. E doar UȘȘȘ-AH UȘȘȘ-AH UȘȘȘ-AH foarte repede și are versuri cretine despre zburat printre nori.

Eu nu pun botul la insultele astea ieftine. M-am îndrăgostit de happy hardcore acum ceva vreme, când fotograful și realizatorul de film Ewen Spencer mi-a trimis câteva fotografii pe care le făcuse într-o noapte de happy hardcore din Tottenham pe la sfârșitul anilor '90. M-au făcut să mă întreb dacă nu cumva e timpul să apreciem altfel muzica asta, HH.

Și cum putem începe altfel decât ascultând muzica? Muzica cea dulce, tâmpită și ridicolă.

Ascultați piesa asta. E intensă. Nu trebuie să vă placă și nici nu pot spune că are valoare muzicală, dar nu puteți nega că e intensă. Notele alea vibrante de clapă, combinate cu drogurile potrivite, la momentul potrivit, fac oamenii să vrea să le atingă, de parcă fiecare notă ar coborî din ceruri.

Loop-urile de jungle, tobele violente, vocile distorsionate în extaz, versurile copilărești. E muzică superbă, grotescă, maximalistă. E o muzică care nu dă doi bani pe ce crezi despre ea, muzică care-și scoate tricoul la petreceri, sărută domnișoarele de onoare și se ia la bătaie cu bodyguarzii. E o muzică naivă și puternică și nu te ajută deloc să-ți vezi de treburile zilnice, dacă o asculți pe fundal.

Și mai mult decât orice, e romantică și cuprinde exact acele momente pe care mai târziu le prețuim pentru că sunt absolut demente și iraționale. Versurile pline de clișee, cu rime idioate, sugerează infatuare și euforie. E sunetul primelor săruturi, al primelor pastile, al primelor futaiuri în ploaie: muzică naivă pentru oameni naivi.

E drept că dintotdeauna am avut muzică electronică de stare și asta e minunat – lumea trece zilnic prin multe stări. Dar poate că într-o epocă în care nici măcar rapperii nu mai reușesc să ajungă la finalul unui vers fără să aibă o criză existențială, ar trebui să găsim un loc și pentru happy hardcore. Poate ar trebuie să avem mai puțină toleranță pentru muzica care se urăște pe sine și mai mult timp pentru muzica iubitoare de viață.

Adevărul e că nu suntem toți la fel de inteligenți din punct de vedere emoțional cum ar vrea să ne facă să credem Four Tet și The Weeknd și nici nu suntem experții sexuali cărora li se adresează Zebra Katz și The-Dream. Uneori suntem doar niște idioți bucuroși că se află în cameră unii cu alții.

Epoca în care trăim e dominată de obscuritate studiată și subtilitate cultivată, dar acestea sunt niște concepte străine pentru comunitatea happy hardcore. Producătorii și DJ-ii din domeniul ăsta nu înțeleg de ce ar trebui „să construiască un vibe”. N-am fost niciodată la un party de happy hardcore – știu că ar trebui – dar sunt convins că e demențial.

Fotografiile excelente ale lui Ewan dezvăluie o lume de care am fost învățați să ne batem joc. Cred că oamenii sunt încă deranjați de estetica vizuală a happy hardcoriștilor. Firma Kappa, tricourile cu Anglia, adidașii Reebook și gelul Wella care transformă bretonul într-un tarantula scârbos strivit de fruntea transpirată. Am fost învățați să credem că look-ul ăsta e vinovat pentru prostia și violența din țară. Când de fapt oamenii ăștia se distrează cel mai tare din toată țara.

Și arată destul de cool în timpul ăsta, tocmai de aceea look-ul a început să fie iar în vogă. Oamenii din fotografiile astea par scoși direct dintr-o revistă de modă de lux – toate revistele sunt pline acum de firme demult dispărute de haine sport, inele imense, treninguri și cercei uriași. Happy hardcoriștii sunt cei de la care se inspiră toate vedetele șmechere din ziua de azi, de la Rihanna la King Krule și Palace, doar că ei sunt pe bune așa, nu-i imită pe alții.

Sunt conștient că sunt mulți oameni care se consideră fani nemuritori happy hardcore și am tot respectul pentru ei. Dar totuși muzica asta nu pare să reînvie, nu se face niciun film despre ea, nu se scrie nicio carte.

Dacă tot suntem obsedați de cultura rave în perioada asta, cred că și happy hardcore merită o a doua șansă – și de fapt orice gen muzical – în afară de butt-rock Goa – merită asta. E nedrept să fie exclus ca fiind un rave mort, muzică de dans pentru proști sau pastilați. Trăim vremuri în care puțină relaxare nu ne strică deloc. Realitatea gri ne sufocă pe toți, așa că de ce să nu ne adunăm cu toții într-o cameră și să ne transpirăm problemele pe echivalentul muzical al unui curcubeu de neoane care explodează?

E timpul să-i oferim puțină dragoste acestui copil nedorit care n-a primit nicio șansă de la intelectuali. E timpul să-i dăm happy hardcore-ului o a doua șansă.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia