FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Ioana Moldovan, de la admirație la groază în piața Taksim

Am rugat-o pe Ioana să redea nu doar în fotografii, ci și în cuvinte, momentele horror prin care a trecut.
Dana  Alecu
Bucharest, RO
15.7.13

Ioana Moldovan a luat decizia de a zbura în Turcia, la protestele din piața Taksim impulsiv: se tot uita la imagini din Istanbul și simțea o dorință acută să fie acolo. Nu voia să rateze experiența. Pe 6 iunie posta primul ei status ever pe Facebook: „Cine s-ar înhăita la o plecare la Istanbul? Că parcă nu m-aș duce chiar singură.” Laurențiu Diaconu-Colintineanu, reporter Radio France Internationale, i-a răspuns și astfel au plecat împreună.

Publicitate

În timp ce noi ne minunam de ce se întâmpla în Turcia pe live streaming-ul VICE și pe rețelele sociale, Ioana fugea din calea gazului lacrimogen, a pietrelor și a sticlelor care zburau pe unde nimereau. Abia respira, dar adrenalina o ținea în priză cât să reziste și să continue să fotografieze. Am rugat-o pe Ioana să redea nu doar în fotografii, ci și în cuvinte, momentele horror prin care a trecut în cele patru zile.

Ioana

„Nu trecuse un an de când fusesem în Taksim. Mi se părea extrem de ciudat că nu reușeam să vizualizez cum arăta locul înainte de a începe lucrările, de a fi împânzit de protestatari, de bannere și de mașini avariate. Dar atmosfera de festival de pe 8 iunie din parcul Gezi m-a relaxat un pic. Eram impresionată de determinarea protestatarilor și de curajul de-a se strânge în numar și mai mare după primele acțiuni ale poliției. Eram uimită de buna organizare a acestei insulițe a libertății de exprimare, un pic reticentă la ideea să văd familii cu copii mici în parc, dar cred că per total eram mândră de ei. Seara am ajuns la admirație: Doamne, ce popor! Nu văzusem în viața mea o mulțime mai mare de oameni și mai solidară. Cât de des vezi suporterii unor echipe rivale scandând într-o singură voce? Ultrașii m-ar înțelege.

Cu experiența de-acasă, mi-era un pic aiurea să dau din coate printre ei ca să ajung într-un loc unde credeam că am unghi de fotografiat bun. Dar spre surprinderea mea nu am avut probleme, deși nu mă strecuram chiar atât de ușor cu ghiozdanul în spate și centura de obiective la brâu. Prima noapte de nesomn am petrecut-o în așteptarea unor eventuale atacuri ale poliției. Nu știam ce e corect să simt. Fotograful care venise până în Turcia voia un pic de acțiune, dar omul din mine avea remușcări, pentru că acțiunea venea negreșit la pachet cu suferință pentru oamenii din Gezi.

Duminică la prânz a apărut oboseala, iar spre seară agitația. În parc circula zvonul că, în urma ultimatumului, Erdogan va trimite în zori forțele de ordine ca să evacueze zona. În noaptea aia am părăsit camera hostelului cu un gol de nedescris în stomac. Nu mă simțeam pregătită, deși aveam o casca de snowboard, ochelari de înot și o mască de gaze din hârtie. Dar emoțiile au fost degeaba, zvonul nu s-a adeverit, iar noaptea de nesomn mi-am petrecut-o cu o oarecare frustrare că nu am „făcut” nimic. Fotograful din mine era de-a dreptul dezamăgit. Și-l înțelegeam.

A doua zi eram deja de părere că nu vor mai avea loc violențe. Cu oboseala la cote destul de înalte, am decis să ne culcăm. Dar o oarecare neliniște m-a împiedicat să adorm - auzeam tot felul de zgomote din piață. Am ațipit doar o oră, până m-a trezit Laurențiu: „A început! Se dă cu gaz în Taksim.” În cinci minute cât mi-a luat să-mi adun lucrurile, nu am mai avut timp de gol în stomac. În momentul ăla n-am apucat să conștientizez ce simt. După două minute am dat pentru prima oară cu nasul de gaz lacrimogen și am văzut oameni fugind care încotro. M-am speriat.

Orele următoare au fost la intensitate maximă. Am resimțit puterea adrenalinei și o bucurie ciudată că sunt acolo și trăiesc experiența. Nu-mi cere să-i găsesc o logică, că nu pot. Am uitat de oboseală, de durerile fizice, de foame, de sete și de alte nevoi biologice. Îmi curgeau ochii, nasul, aveam gura uscată și un gust de șobolan în gură, dar nu conta nimic. Eram acolo, în mijlocul evenimentelor.

Atunci am avut parte de cea mai mare aglomerație de trăiri: am fost mâhnită să văd protestatarii atacați pe nepregătite și indignată de oamenii răniți de cartușe de gaze. Polițiștii trăgeau în plan orizontal și nu la un unghi de 45 de grade, conform manualelor. Am simțit o arsură îngrozitoare când poliția a dat cu gaz iritant. Pielea și intestinele parcă luaseră foc. Îmi repetam obsesiv: „Trece imediat, trece imediat”, în timp ce ne refugiam pe strada Istiklal. Am fost recunoscătoare omului care ne-a tras pe mine și pe Laurențiu într-o cofetărie, unde ne-am spălat și ne-am revenit un pic.

Am fost derutată complet de protestarii care au aruncat cu pietre în jurnaliști, în timp ce eu eram prinsă între ei și cordonul de poliție. Nu știam în ce direcție să o iau, astfel încât nici să nu ratez ce se întâmplă. Mi-a fost teamă când mi-a trecut o sticlă pe lângă cap și s-a spart la câțiva centimetri de mine. Asta după ce fusesem lovită cu câteva secunde înainte de o piatră în genunchi.

Am empatizat cu protestatarii cu care am împărțit aceleași gaze lacrimogene, dar i-am înțeles și pe polițiști, mai ales după ce unii dintre ei mi-au spus cu sinceritate că nu își doreau acele lucruri. M-a impresionat că foarte mulți dintre cei ce alcătuiau rezistența în Taksim erau foarte tineri. Îi percepeam niște copii și îi admiram că veneau în piață să protesteze, în loc să stea acasă să se joace pe calculator.

Ajunsă în București, m-a prins dorul de senzațiile trăite și chiar de gazele lacrimogene.

Fotografiile Ioanei Moldovan alături de ale altor jurnaliști români care au fost în Turcia vor fi expuse în cadrul expoziției „Taksim rezistă”, marți, 16 iulie, ora 19.30, la Dianei 4.

Vezi și alte fotografii făcute de Ioana - Copiii fără noroc ştiu să zâmbească