Am încercat crioterapia ca să văd dacă rezist în fața Apocalipsei

Unwellness este o nouă rubrică care analizează terapiile alternative, new-age pentru domolirea anxietății față de existență.

Cu toții părem anxioși zilele astea, și aproape toată lumea are o idee despre ce anume o vindecă: Să scrii în jurnal! Să tragi țepe oamenilor! Remedii băbești din plante! Aplicații! Dar nu am fost niciodată genul de persoană care să stea noaptea în pat cuprinsă de panică. Anxietatea mi se declanșează ca reacție la anumiți stimuli: lucrurile pe care mi le-au spus alții care m-au făcut să transpir ore în șir, calupul de e-mailuri la care evit disperată să răspund și, cel mai presant, știrile care sugerează că lumea este la câteva luni distanță de o apocalipsă totală.

Mulțumită ciclului de știri disponibile 24 de ore, am descoperit că e mai ușor ca niciodată să accesez informația care servește doar ca să-mi trimită creierul ahtiat după catastrofe într-o spirală de anxietate. (Nu recomand să cauți pe Google „îmi va supraviețui casa la nivelurile ridicate ale mărilor”.) Nu sunt singura afectată de știri. În Marea Britanie, Mental Health Foundation scrie pe site: „Astăzi, să eviți ciclul de știri de 24 de ore este mult mai greu decât să decizi să nu te uiți la tv. Cultura smartphone-urilor și social media ne țin conectați la schimbările din lume, iar problemele politice de acasă fac și mai greu să îți menții limitele și să îți oferi timp departe de conținutul care induce anxietate.”

Bineînțeles că sunt multe lucruri pe care le poți face să-ți domolești anxietatea față de încălzirea globală – Mental Health Foundation sugerează să-ți oprești notificările și „să-ți alegi bătăliile”. Astea sunt soluții de bun simț, dar nu despre asta este rubrica. Dacă avem de a face cu anxietățile extreme care vin odată cu anul 2018, trebuie să apelăm la extreme.

Ascultă: eu am fost crescută taoistă, ok? Taoismul este despre echilibrul dintre yin și yang; fierbinte și rece. Oricine care a fost plesnit peste mână de o mamă exagerată, când încerca să înfulece pui prăjit, pentru că era „fierbinte”, va înțelege la ce mă refer. Expunerea la frig extrem ar putea să-mi contrabalanseze creierul să nu se mai încingă de la gânduri despre apocalipsa climatică? Merita totuși încercat.

Este o dimineață de toamnă perfectă când vizitez SaiSei Cryo Studio din Estul Londrei ca să fac crioterapie pentru prima oară. Faza e că Londra s-a prăjit în vreme neobișnuit de fierbinte în ultimele luni, așa că scăderea bruscă de temperatură ne face să simțim ziua de azi mai friguroasă decât de obicei.

Patronul și antrenorul personal de la SaiSei, Nyambe Ikasaya, nu mă face să mă simt mai bine. „Terapia rece specifică pe care o facem aici merge sub -100 de grade Celsius și mai jos”, spune el. „Foarte frig!” Tipul râde într-un mod ciudat de liniștitor pentru cineva care mă va scufunda la temperaturi sub zero.

Crioterapia este un termen folosit pentru orice tratament pe bază de frig extrem pentru scopuri terapeutice. SaiSei se specializează în crioterapie corporală completă – de aici și camera gigantă – la fel și tratamentele criofaciale, în care ți se dă cu aer rece pe față.

Susținătorii crioterapiei pentru tot corpul spun că te poate ajuta să-ți revii mai repede după sport, promovează vindecarea, ba chiar îți poate îmbunătăți calitatea somnului. I s-a dat credit și pentru că a ajutat o echipă engleză de fotbal – Leicester City – să câștige Liga în 2016. Știința din spatele ei este puțin mai obscură. US Food and Drug Administration nu a acreditat sau aprobat vreun dispozitiv de crioterapie corporală completă ca să trateze diverse boli, iar un purtător de cuvânt a declarat: „Am găsit foarte puține dovezi despre siguranța și eficiența ei în tratarea bolilor pentru care este promovată.”

Totuși, asta nu a oprit celebrități ca Lindsay Lohan și Jennifer Aniston să o încerce. Ikasaya spune că se bagă în camera de crioterapie – care arată mai degrabă ca ceva din Doctor Who – o dată pe săptămână. „Dacă fac un antrenament care este foarte intens și vreau să mă recuperez mai repede, voi face asta o dată pe zi. Am descoperit că îmi revin mult mai rapid după sport. Am niște inflamații la spate de la o problemă mai veche, iar când fac crioterapie, se ameliorează. Și dorm mai bine.”

Dar despre beneficiile psihologice? „Cu siguranță te ajută cu o stare de mai multă claritate. Asta spun mulți oameni după tratament: Mă simt energizat, dar în același timp calm.”

A trecut multă vreme de când m-am simțit energizată fără cafeină sau calmă fără să trebuiască să mă anesteziez cu ceva. Mi-ar plăcea foarte mult să simt ambele în același timp (chiar și dacă pare oarecum o contradicție de termeni), așa că-mi pun halatul de baie și intru.

Un abur enorm umple camera în timp ce Ikasaya închide ușa în spatele meu. În timp ce-i înmânez halatul – acum sunt doar în lenjerie – îmi aduc brusc aminte că ultima oară când am fost expusă la temperaturi sub zero a fost când am mers cu mama în vacanță în Norvegia, în adolescență. La un moment dat, am stat cu fața în jos pe pat și am refuzat să mai ies din hotel pentru că era prea frig.

Acum trebuie să rabd două minute jumate de temperaturi care ar ucide un om pe o durată mai lungă. Aerul rece începe să circule și imediat se transformă într-un vapor ca de gheață și vai doamne, e mai frig decât mi-am putut imagina vreodată. Se simte ca o arsură de gheață pe tot corpul – ca și cum aș fi goală pe Everest.

În timp ce mă lipesc pe pereții matlasați din interior ca să mă îndepărtez de jetul de aer înghețat, încerc să mă gândesc la lucrurile fierbinți care altfel mi-ar fi provocat o disperare existențială: urșii polari supraîncălziți și cum e să mori pe gheața care se topește, urangutani care mor în timp ce habitatul lor din Borneo este distrus și ars pentru uleiul de palmier; toate conversațiile stupide și repetitive pe care le-am avut cu britanicii în timpul caniculei, care sunau cam așa: „Wow, e caniculă azi, nu?”, „Da, foarte cald.”

Nu, imposibil. Am început să tremur și să râd nervos, probabil un semn că-mi păstrez un simț al umorului în fața morții. Nu mă pot gândi decât la cronometrul din cameră care-mi spune câte secunde mai am din această tortură. Când îmi expiră în sfârșit timpul, mă bălăngăn afară și încep să mă scutur senzația din membre. Îmi ating coapsa și aproape că am o experiență în afara corpului când realizez că sunt complet amorțită. Să mă ating se sime ca și cum aș pune mâna pe o șuncă congelată, nu o parte de corp.

„Personal mă simt foarte calm și atent”, spune Ikasaya despre propriul tratament. „Știi cum poți să-ți menții atenția, dar aici e total diferit.” Nu aș putea spune că mă simt mai atentă la muncă, dar simt ca și cum volumul zgomotului interior din creierul meu a scăzut câteva note. Asta poate pentru că sunt mai îngrijorată de zvâcnirile aleatorii din fese, ca și cum încearcă să scape singure de frig.

În timp ce părăsesc SaiSei, continui să-mi desfac și să trag fermoarul de la jachetă fiindcă nu sunt chiar sigură care este temperatura de afară. Mi-e cald sau frig? Îmi trece prin minte că în 12 ani – termenul limită pe care l-au setat oamenii de știință pentru umanitate ca să-și reducă emisiile și să evite un dezastru climatic – întrebările ca asta vor deveni un lux. Fie vom fierbe sau tremura de frig în casele care ne păzesc de dezastru. Măcar am descoperit că sunt perfect capabilă să supraviețuiesc celei din urmă.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.