De ce sexul cu penetrare e dureros pentru unele femei

Când Hettie Mcintyre avea 16 ani, a mers la petrecerea unui elev mai mare pe care l-a cunoscut într-o școală de vară. A fost la o școală de fete până atunci și era pentru prima dată în viață „când chiar stătea și pe lângă băieți”, povestește ea.

Erau cu toții în camera lui de hotel când acesta le-a spus tuturor celorlalți să plece, a încuiat ușa și a violat-o. „Încerca din greu și tot forța”, povestește Hettie acum. „Era enorm de mult sânge. Era incredibil de dureros. Părea că nu o să se mai termine niciodată.”

În felul acesta și-a trăit Hettie primul sărut și în acest fel și-a pierdut virginitatea: forțat și involuntar. A pus durerea pe seama faptului că era prima dată și că nu era consensual.

Însă un an mai târziu, când a încercat să se culce cu un tip cu care se vedea, și-a dat seama că nu poate să meargă până la capăt. „Pur și simplu nu intra – și tot simţeam o durere groaznică. Așa că m-am gândit că ceva e în neregulă cu mine".

Mcintyre suferă de vaginism, definit de Serviciul Național de Sănătate din Regatul Unit drept „o serie de spasme în mușchii vaginului și din jurul vaginului, care fac contactul sexual foarte dureros sau imposibil”. În Statele Unite, una din cinci sute de femei suferă de vaginism. Nu există încă date oficiale pentru România, dar nu e o boală atât de rară pe cât s-ar crede, după cum a spus dr. Virginia Beckett de la Colegiul Regal al Medicilor Ginecologi din Marea Britanie.

„Nu e doar ceva care e în mintea femeilor”, subliniază ea. Beckett a explicat că mușchii vaginali se contractă la retrăirea unor momente de disconfort fizic sau psihic. Însă vaginismul nu afectează doar victimele violului sau ale molestărilor și în multe cazuri nici nu există un trigger clar identificabil. „E un fenomen complex și care trebuie studiat mult.”

Joacă un rol important și felul în care se raportează cineva la sex. Dacă îl asociază cu durere sau traumă, de exemplu, ăsta e un semn că-l internalizează, conștient sau nu. Zara, 22 de ani, din Londra, a crescut într-o familie musulmană destul de conservatoare. Importanța menținerii himenului intact și a păstrării virginității până la căsătorie au fost incolate în mintea ei de când era mică. (Zara a cerut să folosim un pseudonim pentru că nu vrea ca familia ei să afle că a făcut sex.)

Tampoanele, testele ginecologice, tipii care încercau să ducă lucrurile mai departe – toate au produs același efect: durere acută pentru zile întregi. Când avea 14 ani, Zara a fost și ea molestată de un prieten de familie. „Îmi amintesc multă durere și că nu îmi doream să se întâmple. După aceea nu am mai încercat să pun nimic înăuntru.”

Îmbrățișarea valorilor religioase stricte a fost un mod de a-și ascunde simptomele, explică ea. „Am crezut în ideea abstinenței până la căsătorie pentru mult timp, dar cred că am făcut-o și pentru că știam că nimeni nu va pune întrebări despre asta. Mă simțeam vinovată dacă luam în considerare posibilitatea sexului, din cauza familiei mele, dar nu voiam să încerc din cauza durerii.”

Când întâlnesc astfel de cazuri, medicii trebuie să ia în considerare și problemele care țin de așteptările sociale și culturale în ceea ce privește virginitatea. Sunt un fel de „profeție care se auto-îndeplinește”, confirmă Beckett. Dacă cineva crede în mitul cum că un tampon poate duce la pierderea virginității și că acest lucru este de nedorit sau rușinos, atunci mușchii vaginali se contractă și tamponul nu intră.

Și Hettie, și Zara spun că au evitat sau s-au retras din situațiile în care li s-a părut că s-ar putea ajunge la sex și pentru multă vreme au crezut că sunt cumva defecte.

Hettie, care are acum 19 ani și e studentă la film la King’s College în Londra, a povestit și cum n-a mai vrut să se apropie de nimeni după o a doua încercare nereușită. „Pur și simplu m-am gândit că n-o s-o mai fac niciodată.” Doar după ce o prietenă a mamei ei a menționat vaginismul Hettie a aflat de boală și a fost și diagnosticată. „Am fost foarte fericită să descopăr că e ceva real și că se întâmplă și altor femei. Cred că multă lume trece prin asta fără să știe.”

Educația sexuală din prezent le învață pe femei doar despre menstruație, sarcină și cum să pună un prezervativ; este centrată doar pe plăcerea masculină. „Suntem învățate că femeile trebuie să suporte sexul, în timp ce bărbații se bucură de el. Dar contactul sexual nu ar trebui să fie dureros sau resimțit ca o presiune”, spune Hettie, care crede acum că propria educație sexuală precară a contribuit la un nivel de anxietate crescut față de sex.

Beckett subliniază că vaginismul este o reacție fizică a corpului femeii și nu una pur psihologică, așa cum se crede deseori în mod eronat. Când Zara s-a dus la doctor pentru ajutor în această privință, a primit dilatatoare – care sunt, în esență, dildos de diverse mărimi și carese folosesc pentru a face pacienții să devină gradual mai receptivi la penetrare. „Mi s-a spus să mă relaxez și să le încerc, dar pentru mine erau la fel ca tampoanele sau orice altceva mai încercasem. Nu mergea și îmi amintesc cum tot plângeam și plângeam. E frustrant să te gândești că nu ai niciun control asupra propriului corp.”

Chiar dacă nu există o soluție clară pentru problema vaginismului, se știe acum că terapia pentru relaxare, terapia cognitiv-comportamentală, folosirea de dilatatoare sub supravegherea unui medic, precum și un preludiu și o lubrifiere adecvate sunt toate puncte de pornire bune pentru tratament.

„De multe ori, o experiență sexuală confortabilă este calea spre vindecarea de vaginismul de lungă durată”, spune Beckett. „Sentimentul că te afli în siguranță joacă și el un rol important.”

Hettie a putut să facă sex cu primul ei prieten când avea 17 ani. „Cum s-a terminat, cum am început să plâng și am sunat-o pe prietena mea cea mai bună să îi spun că tocmai am făcut sex și a funcționat.”

La fel, Zara și-a pierdut virginitatea cu un tip cu care s-a văzut mai mult de un an și cu care s-a simțit suficient de confortabil ca să îi povestească despre trecutul ei. „Nu m-am simțit în largul meu așa cu nimeni altcineva înainte”, spune ea. „Pur și simplu știam că pot avea încredere în el.”

Dar în ciuda faptului că au putut avea experiențe sexuale pozitive și că s-au împăcat cu propriul trecut, ele tot mai au episoade ocazionale de vaginism. Când Hettie a încercat să se culce cu un partener ocazional, boala s-a întors brusc. „Se simte ca și cum mi se rupe himenul pentru prima dată din nou.”

„E ca și cum ai forța înăuntru ceva ce clar nu încape”, spune și Zara, care s-a trezit că nu mai poate face sex cu un fost prieten după ce acesta i-a fost infidel.

Sentimentul de siguranță psihologică are un rol important în asta, sugerează Beckett. „Există și un element subconștient în vaginism și chiar dacă tu crezi că e ceva ce vrei, ceva îți transmite că, de fapt, nu vrei.”

Pentru a ameliora simptomele vaginismului, răbdarea, susținerea și găsirea unui partener potrivit – indiferent dacă este vorba de unul pe termen lung sau mai scurt – sunt cele mai bune căi de pornire. Și a discuta despre asta ajută, sugerează Hettie. „N-ai de ce să te simți rușinată”, afirmă ea. „Trebuie să aducem aceste probleme în atenția publicului larg și să le discutăm deschis.”

Articolul a apărut inițial pe Broadly.