Am încercat „10 TRUCURI CARE O SĂ-ȚI SCHIMBE VIAȚA”, ca să văd dacă-mi schimbă viața

(Fotografii: Theo McInnes)

Nu mi-au plăcut niciodată articolele-listă cu trucuri de schimbat viața. Și prin asta vreau să spun că am citit o dată unul în 2012 și nu mi-a plăcut. Dar odată ce-ai citit unul, le-ai citit pe toate: sunt toate aceleași .png-uri antice cu încărcătoare de telefon care au firele trase printr-o agrafă de hârtie, reîncălzite ori de câte ori fabrica de conținut are o săptămână cu producție mai slabă.

Ca să fiu sincer, probabil mi-ar prinde bine să fiu un pic atent. N-am spațiu de depozitare, n-am unele dintre cele mai banale aparate de uz casnic, n-am niciun fel de device care să mă ajute să fac față numeroaselor mele încărcătoare de telefon împrăștiate – recunosc problemele astea, dar n-am timpul, imaginația sau banii să fac ceva în legătură cu ele.

Așa că, poate – poate totuși – aș putea să găsesc răspunsul pe care-l caut dacă aș urma sfaturile incluse în trucurile care-ți schimbă viața.

Trăiesc într-o magazie. Chestia asta are și părțile ei pozitive – e un punct relativ bun de la care să pornești o conversație, stau singur acolo – dar are și dezavantaje: e minusculă și n-am unde să-mi pun lucrurile!

Din fericire, există o soluție printre trucurile care-ți schimbă viața: dă găuri într-un perete, agață un scaun și atârnă-ți lucrurile de valoare de el.

Ok, deci totuși nu mi-a ieșit un raft ca-n poza originală, dar măcar am o chestie de care să-mi agăț eșarfele pălăriile, cămășile și alte obiecte ușoare. Și, da, acum nu mai am unde să mă așez în propria mea casă, iar acest aranjament precar nu prea face față unei greutăți mari și tot efortul a fost, practic, degeaba, dar mă gândesc că hackerii începători de viață ca mine trebuie să se mai aștepte și la câteva victime pe parcurs.

Eu am fier de călcat, dar urăsc să calc rufe. Și clar mi-ar plăcea să arăt călcat și apretat în viață, fără să mă tot frig la încheieturi. Așa că m-am gândit să încerc chestia asta:

Jos ciocanul, sus cratița. Răspunsurile erau la vârful degetelor mele de la bun început!

Acestea fiind zise, după 10 minute de clocotit, metoda asta nu pare să dea cine-știe-ce rezultate. Îmi pipăi cămașa – care are consistența tălpii interioare a unei cizme de cauciuc Dunlop într-o sâmbătă seara la un festival – și conchid că probabil trebuie să mai stea un pic, ca o tocăniță. Așa că o las la aburi și mă duc la treaba mea.

De multe ori, mă trezesc că urlu la borcanele mele. De ce? Pentru că n-au etichete și habar n-am ce-i în ele, iar scotch-ul pe care l-am cumpărat acum patru ani în acest scop, pentru ca apoi să nu-l folosesc niciodată, nu se mai lipește.

Din nou, se pare că hackerii trucurilor de viață au un leac: pune rola de scotch la microunde. În timp ce mă documentam pentru acest articol, am ajuns să-mi dau seama că circa 66% din trucurile astea de schimbat viața constau, practic, în băgatul la microunde al diverselor articole domestice necomestibile, așa că sunt un pic sceptic pe tema asta.

Scot farfuria și scârțâie scotch-ul. Ca Jesus care scoate capul din peșteră, s-a înălțat. Deși e posibil să-mi fi stricat cuptorul cu microunde într-un fel care-o să mă otrăvească încet și discret, chiar a funcționat. Mersi, băi hackerilor!

E prânz, a ieșit soarele și am drumuri de făcut. Ai zice că e o ocazie perfectă. Nu și pentru mine. Am tenul unei ciuperci champignon și locuiesc în sudul Londrei, ceea ce-nseamnă că mersul pe bicicletă e o necesitate. Așa că azi o să merg pe bicicletă și-o să mor de cald și e clar că o să transpir la greu în papuci până la finalul zilei. Asta, desigur, dacă nu-mi vine în ajutor ingineria nemțească.

Sommerpedale! Pur și simplu ia niște bureți de vase de sub chiuvetă, liță din cutia de scule și fă-ți niște… buredale?

În ciuda faptului că mi s-au colorat tălpile-n roșu de la resturile de sos de roșii, mă simt bine cu soarele strălucitor pe cer și o briză răcoroasă care-mi alunecă printre degete. Mă simt împrospătat și-ncep să mă întreb de ce nu mergem așa pe bicicletă tot timpul anului.

Mă îndrept spre bancomat și încă sunt entuziast. Ce revelație! Dar când mă dau jos de pe bicicletă, devin conștient de eroarea mea fatală. M-am lăsat dus de valul picioarelor împrospătate și mi-am uitat pantofii acasă. Dar, fiți fără grijă: hackerii de viață au, ca întotdeauna, o soluție: încearcă „statul la coadă în stilul din Caraibe", adică să-ți lași pantofii – sau, în cazul meu, bureții – să stea la coadă pentru tine, în timp ce tu te odihnești un pic.

Mă sprijin de perete când observ un tânăr care încearcă să treacă peste rândul meu la coadă.

„Hei, scuze, frate, dar și eu stau de fapt la coadă."
„Poftim?"

„Uite, și eu stau la coadă", îi arăt, și ne holbăm amândoi în jos la buredale. El se uită din nou la mine. Apoi se uită în zare, uluit.

Sfinte dumnezeule, a mers. Un tip stă la coadă în spatele unei perechi de bureți. Un tip acordă unor bureți legați cu sârmă echivalentul valoric pe care l-ai acorda unei persoane din rând. Nu mai am cuvinte, în timp ce-mi iau bureții și plec. E cea mai mare revelație pe care am avut-o la o coadă, de când ne-a învățat pe toți Curb conceptul de „conversație și tai-o".

Săptămâna trecută mi-am luat niște ouă clasa A, premium, de la găini crescute în libertate, de la magazinul Sainsbury's din cartier. Am ajuns acasă și două dintre ele nu mai aveau gălbenușuri. Mi s-a frânt inima. Nu vreau să se mai întâmple niciodată. Vești bune, deci, că am găsit un pont pe Internet.

Iau o caserolă de plastic la subraț și mă duc la fix același Sainsbury's, unde mă îndrept fix spre raionul cu ouă.

Unul câte unul, se scufundă toate. Totul pare perfect, așa că mă îndrept spre casă. Îmi scot prada din caserolă, oamenii se uită urât la mine, dar prețul e mic pentru un set perfect de ouă.

Sunt super entuziasmat de la buredale și ouă, așa că mă hotărăsc să sărbătoresc și să ies diseară. Mă duc spre casă să mă pregătesc.

Sar de pe bicicletă și țopăi înăuntru în magazie. Mi se declanșează alarma de fum, se zdruncină cratițele, iar un val de căldură îmi lipește ochii. E ca și cum aș fi intrat într-un furnal de fabricat ace din secolul al XVIII-lea. Dezaburesc încăperea și-mi aduc aminte: mi-am lăsat cămașa la gătit de două ore și jumătate, la propriu. Și încă e complet șifonată. Dar cămașa asta boțită n-o să-mi boțească și mie dispoziția. Nu azi. O să mă bucur de seara răcoroasă cu un mic foc de tabără în grădina de lângă magazia mea – dar aici survine o altă problemă: n-am lemne de foc.

Și, totuși, e ok, pentru că:

Când cumperi Doritos ca să-i pui pe foc, oare trebuie să iei din ăia cu aromă Chilli Heatwave? Sau aș putea pur și simplu să iau Cool Original? Logica îmi spune să merg pe prima variantă, dar prefer gustul și aroma celei de-a doua. În orice caz, aleg Tangy Cheese. Nu pentru chestia cu echipa aranjată pe sistem 4-4-2, ci pentru că aroma lor anostă i-a dezamăgit pe-atât de mulți încât merită să ardă.

Și uite-l cum arde.

Trucul ăsta e senzațional – niciodată nu mi-a fost mai ușor să fac un foc. Știi ce-i mai lipsește serii ăsteia?

Deși, ca majoritatea oamenilor, am și eu un tirbușon funcțional de 10 lei, Internetul pare să ne-arate că oamenilor le place să inventeze trucuri pentru deschis sticlele de vin. Și metoda asta pare cea mai sigură. Așa că îmi scot ciocanul – obiectul despre care încep să-mi dau seama că e singurul de care ai cu-adevărat nevoie în casă – și-un șurub și mă pun pe treabă cu o sticlă de Chianti.

Bat șurubul cu ciocanul și încep să trag. E greu, dar mă descurc eu. În cele din urmă, o răsucire, o explozie și: buuum.

S-a rupt dopul în două. Așa că mai dau o dată cu ciocanul și încerc din nou. Se întâmplă iar aceeași chestie. Trec zece, 20, 30 de minute și mă înroșesc din ce în ce mai rău la față de la căldura groaznică emanată de Doritos. Mai încerc o dată, doar ca să eșuez din nou lamentabil. Arunc ciocanul pe jos și renunț. Par să fi pierdut orice speranță, când aud.

Unul dintre muncitorii în construcții de-alături, fix unul dintre oamenii despre care am postat tweet-uri pasiv agresive pe tot parcursul ultimei luni, mă surprinde la ananghie și strigă: „Trebuie să intre șurubul mai adânc." Evident!

O. Ultimă. Sforțare.

Glorie. Mi-o fi luat 40 de minute și oi fi avut nevoie de ajutorul altui tip, dar, în cele din urmă, am izbândit.

A venit momentul să mă fac praf.

Eu sunt genul de tip care comandă un Uber de la cârciumă până la Domino's după patru beri de 5,5 lire într-o miercuri seara, așa că orice pont de economisit e bine-venit, iar ăsta mi se pare perfect logic.

Îmi fac bagajele și mă îndrept spre Brixton. Și, îndrăznesc să spun, dragă cititorule, dar având în vedere că am trecut cu succes de percheziție, și ăsta pare să funcționeze.

Stau în mijlocul unui bar unde mi s-a refuzat accesul odată, pentru că aveam un fular de fotbal în geantă, și dau pe gât tequila.

În timp ce încep să simt îmbrățișarea caldă a Americii Centrale, mă pregătesc de ultimul truc.

În ultimele 12 luni am pierdut două portofele, mi s-au furat două telefoane, am pierdut o cască de biciclist, patru perechi de căști, un permis de tren pentru tineri, trei saci de haine și multe alte mărunțișuri, în timp ce ieșisem la băut. Deci, firește, m-a atras ideea asta.

Sunt la budă, decantez un flacon de loțiune de plajă și-mi fac propria capsulă a timpului, în care se află o fotografie tip pașaport, 20 de lire, o cheie de rezervă de la antifurtul pentru bicicletă, un bilet deschis de tren pentru Redditch și numărul de telefon, la care să fiu apelat dacă mi se găsesc posesiunile.

Acum mai trebuie doar s-o plantez.

Acum mai trebuie doar s-o plantez.

Impecabil. Ne vedem mai încolo.

Trec orele și îi vin de hac sticlei de apă de gură. Îmi fac prieteni noi. Discut politica actuală la toaletă. Theo, fotograful, pleacă. Un tip din Essex se preface că e din Norvegia și mă păcălește blană. Râdem. Sunt invitat la o petrecere și – înainte să plec, la ora închiderii – mă duc să-mi recuperez capsula.

Căcat.

Traducere: Ioana Pelehatăi