Despre moarte, religie și frustrări până BORăști

Pe artista Andreea Anghel o observi ușor în mulțime. De la părul albastru, tenul alb și privirea încruntată, crezi că-n orice moment e gata să-ți dea un cap în gură. Dar lovitura o primești de la desenele şi instalaţiile ei. Absolventă de Arte Plastice din Cluj, Andreea a lăsat câte o pulă cu semnătura ei în toate atelierele de grafică, pentru că era sătulă de pupincurismul şi neregulile de-acolo. Deşi proiectele ei diferă ca abordare, de la grafitul din Damaged People la acrilicul colorat din Posthumans, toate critică acelaşi lucru: societatea şi hibele ei, pe care religia, politica, dar mai ales omul le ascund. După ce-a expus în România, SUA, Germania şi Italia, acum face un master în Polonia, unde lucrează la cinci idei în acelaşi timp. I-am scris ca s-o întreb despre elementele de moarte şi religie din lucrările ei, pentru că tot suntem în Postul Crăciunului.

Instalație din The Missing Piece.

VICE: Salut, Andreea. În trei proiecte de-ale tale: The Missing Piece, The Three Stages of War și Posthumans vorbești despre moarte. De ce?
Andreea Anghel: Pentru că tuturor le e frică de ea, dar mai ales materialiștilor. Și mie mi-era înainte să mă apuc de Missing Piece, unde am făcut mult research şi mi-a mai trecut. Am studiat ce înseamnă științific vorbind experiențele după moarte, ce spun religiile despre viața de apoi și eternitatea sufletului. Toate spun aceeași chestie, deși se bat cap în cap ca ideologii. De exemplu, cine a avut o viață bazată pe posesii materiale nu vrea să moară, iar în general are parte de o moarte lentă și nasoală. Cine a trăit împăcat cu sine, echilibrat, nu hiperspiritualizat sau simplist, moare împăcat. Dar dacă-i zici popii că și călugarul de la patru mii de kilometri depărtare a zis aceeași chestie, zice: „Dar aia-i blasfemie." De ce? „Că nu-i creștin."

Tu pe care dintre cele două morţi le-ai abordat în lucrări?
Pe aia rapidă, la care nu te aștepți. E vorbă multă despre spiritualitate și atingerea absolutului, dar dacă-ți trag un glonț în cap chiar acum, îți dovedesc că nu-i chiar așa. În Missing Piece am tratat altfel problema. Am trei stagii: acceptarea, momentul trecerii și ascensiunea. Pe toate le-am transpus narativ prin Auschwitz, unde ești pus în fața morții, o accepți, mori și treci mai departe. Aici contează trecerea în sine. Formele geometrice sunt corelate la narativ și idee în general: dreptunghiul, variabilă a pătratului, e ca spațiul uman, real, palpabil și restrictiv. Cercul, infinit, e ca trecerea de la suprimat/oprimat, la altceva. Și triunghiul echilateral cu vârful în sus e, cum ar zice Eminescu, ca sacrificarea sinelui spre atingerea absolutului. Iar la Posthumans e exact opusul, e axat pe partea umană, nu universală, adică strici și repari.

Lucrare din TheThree Stages Of War.

De ce sugerezi în toate moartea ca rezultat al violenței?
Pentru că noi ca specie suntem violenți. Tot ce a însemnat conflict uman serios s-a descărcat prin violență și așa o să fie în continuare. E un fel de necessary evil, deși nu-i nici macăr evil, ci așa suntem noi. Poți să-mi tot zici că „suntem specii elevate, cu conștiință", dar cine alege să-și suprime violența și să o țină într-o stare latentă s-ar putea să se anuleze pe sine uneori. E genul ăla de situație: te dai la femeia mea, garantat iei un pumn, nu o discuție filosofică.

Tu, de exemplu, cum ai vrea să mori?
While having sex, of course. Am părți materiale la care încerc să renunț, dar am o dependență foarte nasoală de internet și de ciocolată. Așa că, ar fi neserios din partea mea să zic short and painless. Atât timp cât încă am de lucrat la hiperego-ul meu, nu pot cere nimic. Deși e foarte posibil să mor de inimă, cam astea-s semnele.

Cât de mult ți-a influențat religia lucrările?
Nu religia în sine, ci căutarea referitoare la ce-i bun din punct de vedere spiritual pentru mine le influenţează constant. Știu clar că ortodoxismul şi catolicismul ca instituții băgate pe gât nu merg: ori lași omul să decidă, ori fuck off. Cu cât citesc și aflu mai mult, încorporez asta în artă. Îmi place să cred și să mă mint că, dacă eu îs mai cultă și mai bună ca om, și arta mea o să fie. Evident că, la un moment dat, asta ar putea impune un anumit ermetism față de public. Vezi multă artă contemporană în care artiștii au un nivel destul de înalt de conceptualizare de aproape nimeni nu înțelege nimic fără informații în plus. Eu n-aș face așa ceva. Tot ce prinde bine în spațiul contemporan are de-a face cu puterea ideii și simplitatea limbajului.

Lucrarea BORăsc.

Ce reacție au avut oamenii la proiectul BORăsc?
Mișto. Am ținut morțiș ca icoana să fie făcută în Polonia, ca formă de protest față de îndoctrinare spirituală, mai ales că aici îi cu duiumul. Am căutat destul până am găsit un tip care se pricepe și n-are mustrări de conștiință că jignește. Când o agățat icoana și o pus-o într-un colț, până am venit după ea, clienții care intrau în birou cu una, alta au zis ceva de blasfemie de câteva ori. Culmea, nu se vrea a fi jignire. Îs aproape sigură că cine e cu adevarat credincios înțelege că, BOR nu are nevoie de ditamai mamutu' de biserică, de merțane și de rolex-uri.

I-ai trimite-o cadou BOR-ului?
Nu, pentru că ei n-or să se prindă, or să spună că-i blasfemie. Aș prefera să o aibă cineva pe post de lampă în dormitor, decât să ajungă la BOR. Și apropo, îi mișto ca lampă. Îţi dai seama, când îți aduci ceva one night stand în dormitor și aprinzi lampa asta?!

Instalațiile din Damaged People.

În Damaged People vii cu un manifest al libertății de exprimare.După tine, care e cea mai mare greșeală pe care o face societatea?
Viziunea asta cum că BOR e entitatea spirituală și morală a țării, faza aia cu „fă ce zice popa, nu ce face popa." Dacă oricine vrea să facă ceva pentru țara asta, trebuie sus și tare să pupe curu' bisericii ca să ajungă undeva. Suntem în 2013, putem gândi liber. Când la MȚR a fost screening-ul la The kids are alright, mame cu copii de mână au cântat imnuri ortodoxe și după aia au zis: „Mori dracului", de față cu copiii. Hopa, we have a big problem, apropo de felul în care persoane de genu' înțeleg ce înseamnă să fii spiritual, ca să nu mai vorbim de imbecilitate și xenofobie. La capitolul politică îs de-o părere cu taică-miu. Până nu or să fie unii politicieni executați public, n-o să se schimbe nimic, zău. Partea tânără a societății e OK, destui au ajuns să treacă peste graniță, au văzut și altceva, iar atât timp cât vezi că în altă parte se poate, îți dai seama că gândești rigid.

Falimentara, o lucrare din Posthumans reprezentativă pentru România, pentru că „suntem în faliment de ceva ani deja, doar că nimeni nu recunoaște", spune Andreea.

Ce critici cel mai tare la societate?
Se cam merge pe o inerție născută ori din ignoranță, ori din confort. Și vezi ce se întâmplă când la un moment dat, viața care aveai impresia că-i OK și o duceai cum o duceai se duce naibii. Ia exemplu Grecia. Și nu poți face nimic, pentru că decizia a fost luată cu mult înainte ca tu să ai timp de reacție. Foarte puțini au puterea să fie pe fază, iar mulți îs prea confortabili (materialiști chiar), să vrea să schimbe ceva. Eu îmi dau picioare-n cur că nu ies la proteste, dar de fapt protestez prin artă. Și dacă nu muncești, nu ajungi sus, să ai măcar un pic de spus.

Care e cea mai mai frustrare pe care o ai?
Lipsa banilor, a posibilității de a realiza proiecte. Când mai aud pe câte unu' că zice „Pfuai, ce lucrări faine, ți le cumpăr în 20 de ani, când o să am bani", zic m-ai uns la corazon, o să traiesc din promisiuni. Dacă aș știi că ajung la cine trebuie, le-aș da pe gratis. Iar atât timp cât o să-mi văd de treabă, la un moment dat o să apară. Sper numai să mă prind la timp.