FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Românii sunt un popor cu o tradiţie lungă în scatofilie

Suntem singurul popor la care cacofonia e legată de căcat.
3.2.15

Unul din lucrurile care m-a fascinat de mic a fost obsesia noastră ca popor cu căcatul, de la faptul că vânăm obsesiv cacofonii, la cel că balega era considerată leac universal la ţară şi la mitul urban că ai noroc dacă ai călcat în rahat.

Este o obsesie atât de profundă, că a devenit un element constant al limbii prin cacofonie. Deşi în definiţia de dicţionar termenul „cacofonie" se referă doar la o disonanţă de sunete (care nu este considerată greşeală), în limbajul curent a ajuns să se refere strict la faptul c-ai format cuvântul „caca" sau „căcat", chit că la şcoală ni se dădeau şi exemple precum „sasa" sau „lala", cu care nu pare să aibă nimeni o problemă. Pudibonderia noastră scatofobă a mers atât de departe încât elevii sunt învăţaţi să folosească formula agramată „ca şi" sau virgule care n-au nicio logică, totul ca nu cumva să pronunţe tabuul maroniu.

Şi nu-s singurul care are o problemă cu asta. Profesorul George Pruteanu făcea emisiuni întregi în care comenta despre agramaţii cu obsesii cacofonice cărora le spunea: „Excesul de vigilență, jandarmeria lingvistică, e o fixație caraghioasă". Iar Pleşu zicea că „Consider (da, am lăsat-o intenţionat, nazistule), pe de o parte, că fobia cacofoniilor e ușor nevrotică și atestă o specie de semidoctism calofil, iar pe de altă parte că, pentru a evita cazurile groase, limba română oferă soluții mai elegante și mai firești." Nimeni nu ştie exact de unde ne-am ales cu bagajul ăsta obsesiv, dar până-n secolul al 19-lea scriitorii români n-aveau nicio problemă, conform lingvistei Rodica Zafiu, care a observat că Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu şi Titu Maiorescu foloseau locuţiunea „ca cum."

Mi se pare că scatofobia asta ipocrită, folosită mai ales de naziştii gramaticali complexaţi de propriul agramatism, este atât de vehementă fix pentru că am avut acea perioadă de lobotomie culturală din perioada comunistă. Trecerea aia forţată de la rural la urban a obligat populaţia majoritar rurală să-şi privească cu orprobriu vechile obiceiuri scatofile de la sat şi să capete un snobism conservator demn de politica partidului.

Fotografie de Costică Acsinte

Despre tradiţiile noastre fecalofile vorbeşte pe larg doctorul Vasile Voiculescu, în 1935, în cartea Dicţionarul de leacuri: „Unii ung bubele cu balegă. Alții o plămădesc cu lut și o pun la scrântituri. Balega e primejdioasă, căci poate infecta rănile, mai ales că în cea de cal se află microbii fălcariței ( tetanos). Mulți bolnavi de reumatism țin picioarele ori mâinile în bălegar cald. Câteodată ei simt alinare, căci bălegarul are în el amoniac, dar primejdia de infectare e mare, căci microbii din murdărie pot intra în trup printr-o sgârietură nevăzută. Cu balegă se afumă bolnavii de năjit ( otită supurată), dar leacul adevărat al durerilor și scurgerilor de urechie sunt apa oxigenată și picăturile de pus în urechi."

Dar doctorul deja vorbea despre efectele negative ale obiceiurilor româneşti legate de balegă, aşa c-am sondat şi mai în trecut şi am dat peste cartea Credinţe şi superstiţii româneşti, după Arthur Gorovei şi Gh. F. Ciaşanu, în care am găsit superstiţii scatofile româneşti de dinainte de 1900. Cartea e destul de serioasă, pentru că se studiază la Masterul de Etnografie şi Folclor. Eu am selectat câteva exemple de acolo, ca să-ţi arăt că fecalele au fost mereu o parte importantă a culturii noastre tradiţionale, probabil de la Burebista încoace şi că ar trebui să le spunem tuturor obsedaţilor de cacofonii să se ducă-n căcat.

DATINI DE RAHAT

Fie c-o crezi sau nu, multe dintre sărbătorile şi tradiţiile mioritice erau de tot rahatul, la propriu. Una din ele spunea că „nu-i bine să dai balega vinerea, că faci pricaz la vite", adică să nu cureţi balega din ţarcul vitelor, că le faci probleme. Era probabil o scuză folosită de ţăranii tineri ca să iasă fără căcat pe opinci la horele din weekend, prin centrul vechi al satului, fix cum fac corporatiştii din Bucureşti în zilele noastre.

Altă tradiţie spune că „la Ziua Crucii (14 septembrie) se strâng balegile, se crede că ele sunt bune de afumat pentru oameni şi vite." Nu ştiu de ce se strâng toamna, dar aia cu afumatul era practică obişnuită, mai ales că mulţi foloseau balega în sobe, dacă n-aveau cărbuni. Şi cumva e normal că li se părea medicinal mirosul de căcat, că şi nouă ni se pare la fel de fiecare dată când simţim un cui p-aproape. Ei doar o ardeau mai bio.

Când îi vîjâie urechea cuiva, să se afume cu baligă lipită.

Existau chiar şi tradiţii care păreau smulse din porno-uri nemţeşti din anii '80. De exemplu, „în noaptea de Mărina (17 iulie) sau de Sfânta Varvara (4 decembrie), o femeie în pielea goală ia o baligă de bou şi o izbeşte de gard. Această baligă uscată e bună pentru năjit (nevralgii, dureri de dinţi sau urechi). Când îi vîjâie urechea cuiva, să se afume cu baligă lipită în ziua lui Marina." Mă distrează că toate ritualurile astea scatofile, evident păgâne, aveau mereu pretext creştin, c-aşa se face îndoctrinarea.

MEDICINĂ SCATOFILĂ

După cum observa şi doctorul Voiculescu mai sus, balega era considerată leac universal pentru tot felul de boli. De exemplu, „urciorul trece dacă-l atingi de trei ori cu fir de orz din baligă de cal", ceea ce probabil o să-ţi provoace conjuctivită, dar nu le poţi avea pe toate. Şi, cum cele mai scumpe creme de piele din zilele noastre sunt bazate pe rahat de liliac alb, mi se pare normal că străbunii noştri credeau că „buboaiele trec, dacă le spurci cu murdărie de câine alb."

Frigurile erau tratate cu trei feluri de căcat. Pe cel de cal trebuia să-l „storci de zamă şi să-l amesteci cu puţină apă, dându-l de băut bolnavului".

Frigurile, o boală care pe vremuri însemna orice de la hipertensiune şi tahicardie la febră, era tratată cu trei feluri de căcat. Pe cel de cal trebuia să-l „storci de zamă şi să-l amesteci cu puţină apă, dându-l de băut bolnavului", iar pe cel de lup îl foloseai la afumat, dar doar dacă „conţine mult păr." Desigur, exista şi versiunea de lux, pentru cei care se aventurau să se caţere pe case: „Pentru friguri să se afume cu găinaţ de barză." Dar căcatul putea să fie şi simptom, nu numai leac, „pentru că deochiul mănâncă maţele deochiatului, de aceea trece prin el (are diaree)."

EDUCAŢIE IGIENICĂ PE BAZĂ ANALĂ

Ştii cum te minţeau ai tăi când erai mic că, dacă nu te speli pe dinţi, te mănâncă Bau-Bau? Pe vremuri îi spuneau „copilului mic să nu se şteargă la gură cu cârpe de la şezutul său, căci, când se va face mare, îi va mirosi gura." Educaţia tradiţională a copiilor avea şi alte elemente legate de ce iese din fund, de exemplu, „după ce te speli, să nu te ştergi niciodată pe masa de pânză, caci te beşi întotdeauna, ajungi beşinos de nu mai poți ţine beșinele."

Aparent, ei nu credeau că poţi să educi copilul să aibă bun-simţ altfel decât cu ameninţare, că devine o masă ambulantă de dejecţii. Tot din seria educaţiei populare de igienă e şi motivul pentru care bunicii tăi de la ţară sunt scârbiţi când le spui că ai pisică în apartament, pentru că atunci era grav: „Când se scârnăveşte mâţa pe sub pat ori după uşă, e semn că nu-i curat în casă." Şi aici nu e vorba de curăţenie simplă, ci de Necuratul, care-i asociat în repetate rânduri cu mâţele, deci bunelii tăi te cred satanist.

Textul ăsta se vrea umoristic, pentru că m-am săturat de câtă lipsă de umor văd în conaţionalii mei încrâncenaţi de fecale verbale, când fix Caragiale, pe care-l citează uneori, are „caca" în nume. Dar m-am săturat şi de cei care ne prezintă trecutul glorificat atât de mult încât ai zice că noi am inventat băile romane în Antichitate, pe când strămoşii umblau cu căcat lipit de ureche.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre căcat:
Poveşti de căcat S-a inventat metoda ştiinţifică de a elimina melodii de căcat din creier Drogurile erau de căcat în România de acum un secol