Cum e să știi că vei muri la 35 de ani

„How to Exist OK” este o rubrică nouă care încearcă să-și dea seama cum să trăiești ok. În ea, scriitorul, artistul și existențialistul Humpty Dumpty Gideon Jacobs stă de vorbă cu diverși înțelepți – călugări, preoți, teologi, psihologi, filosofi, barmani, centenarieni, etc – și-i întreabă cum să supraviețuiești ca om și să treci prin lume cărând după tine aceste kilograme de conștiință într-o plasă de piele care se deteriorează rapid.

Nu prea știu exact cum să spun asta, dar între zilele în care am vorbit cu Katia Bozhikova pentru această rubrică și până a fost gata, Katia a murit. Avea 35 de ani. Știa că se apropie sfârșitul. Se lupta de ceva vreme cu asta. Katia a fost diagnosticată cu cancer acum aproape un deceniu, iar în primăvara asta, doctorii i-au spus că boala s-a răspândit la ficat, coaste, ganglionii limfatici, plâmâni și creier. Dar moartea ei tot m-a șocat, pentru că asta face moartea în societăți ca a noastră, unde una dintre cele două lucruri sigure din viață – ne naștem; vom muri – nu este bine integrată în experiența noastră conștientă.

Am cunoscut-o pe Katia prin soră-mea, psiholog clinician care studiază moartea și mortalitatea. După ce am auzit-o pe Katia cum i-a schimbat proximitatea morții înțelegerea vieții, am întrebat dacă pot să-i iau interviu. Ce urmează este o scurtă conversație pe care am avut-o cu ea într-o zi de pauză de la tratamente experimentale dureroase. Între accese de tuse și guri de apă, mi-a vorbit cu încredere și claritate – nu pentru că nu se temea, nu era tristă sau furioasă, ci pentru că părea ca a trăit cu moartea îndeajuns de mult ca să-i devină profă. După cum i-am spus soră-mii în noaptea când Katia a murit: Să mori pare înfricoșător, misterios, greu și ciudat, dar dacă a știut vreodată cineva cum s-o facă, aia era Katia.

VICE: Te-am auzit odată când i-ai răspuns cuiva la întrebarea dacă boala ta era terminală: „Ei bine, toate bolile noastre sunt terminale”. Răspunsul tău a arătat cât de puțin luăm în considerare propria mortalitate. Cum a evoluat viziunea ta de-a lungul timpului, de dinainte de cancer până acum și cum ți-a afectat sentimentele despre moarte?
Katia Bozhikova: Când am fost prima oară diagnosticată aveam 26 de ani. Aia nu era o vârstă la care oamenii te-ar încuraja să te uiți către moarte. Mulți oameni din comunitatea medicală te încurajează, mai ales când ești așa tânără, să nu te gândești la moarte. Era un tabu major. Chiar și dacă puneam întrebarea mă simțeam ca și cum făceam ceva greșit.

Să pui acea întrebare?
Cum ar fi, ce se întâmplă când mori? Dacă mor? Eram trasă constant departe de asta. Cred că explorarea mea a devenit mai profundă când am primit diagnosticul de stagiu patru pentru că nu am simțit o frică prea mare de moartea imediată. Mi-era teamă să trec prin etapa de moarte a vieții.

Deci nu moartea era înfricoșătoate, ci a muri?
Da. Am avut parte de niște experiențe psihedelice cu ghidaj spiritual, nu la un party, iar asta m-a ajutat cu frica de moarte. Genul ăsta de tratament nu este pentru oricine, dar experiența mea personală a fost similară cu cea a multor oameni care o descriu ca dizolvarea ego-ului.

Dar, la un nivel mai conștient, am urmărit cum mi-a murit de cancer un prieten apropiat acum doi ani. Erau multe aparate cu sunete și nu era acasă la el și sincer, asta mă speria mai mult decât momentul morții propriu-zise. Aia e frica mea cea mai mare. A trecut cam o jumătate de an de când am fost diagnosticată cu stadiul patru și am avut parte de atât de multe experiențe diferite, unele foarte pozitive și unele foarte negative. Mă temeam că, pentru că nu locuiesc în țara mea și sunt departe de familia mea, voi fi dată unor străini. Totuși, prietenii mei și comunitatea mi-au dovedit că mă înșelam. Nu știu unde aș fi fost acum dacă nu îi aveam pe ei. Mereu am găsit oameni care să mă ajute să am grijă de mine. Sunt multe zile când mă doare tot corpul și este mult să cer cuiva care are job să stea toată noaptea cu mine ca să pot să mă duc la baie sau să beau apă și să-mi iau medicamentele. Pentru mine, asta pare o pacoste, dar niciunul dintre prietenii mei nu m-a făcut vreodată să mă simt ca o povară. Nu m-au abandonat niciodată.

Faptul că te-ai gândit mult la moarte și că este iminentă, a schimbat felul în care te simți vie? Ți-a schimbat calitatea conștiinței?
Multe dintre lucrurile minore pentru care îmi făceam mereu griji, cum ar fi aspectul exterior și anumite standarde sociale, s-au diminuat. Mi-a scos multe filtre, așa că sunt mult mai autentică cu mine însămi. Nu-i mai văd pe ceilalți ca parte din propria imagine.

Vezi lucrurile cu mai multă claritate decât o făceai în trecut?
Absolut și asta a avut repercursiuni în relațiile cu maică-mea și alte persoane care nu văd neapărat viața și moartea ca mine. Am realizat că nu este jobul meu să fac pe nimeni să se simtă bine. Jobul meu este să fiu sinceră.

Cum înțelegi rolul durerii în viață și cum îl vezi ca parte prețioasă din experiența umană?
Este un moment oportun să-mi pui această întrebare pentru că tocmai am trecut prin două săptămâni de durere. Mi-am pierdut mințile. Nu a fost drăguț. Nu era genul de durere care-ți permitea înțelepciunea.

Cineva mi-a spus recent că „Durerea este o profesoară frumoasă, dar numai după.” Nu avea niciun rost în timpul acelei dureri să meditez sau să fac afirmații fiindcă m-a dărâmat până la rădăcini într-o modalitate care-ți arată limita unde se unesc corpul, sufletul și spiritul.

Durerea este o forță limitativă, nu? Te pune într-un punct care nu-ți permite perspective și deschidere.
Singurul lucru care m-a ajutat a fost să fiu atentă la respirație și să nu mă mai lupt. M-a ajutat să nu mai simt așa multă presiune, dar nu mi-a oprit sau diminuat durerea. Oamenii tot trag și împing, dar în anumite momente am învățat să opresc asta, să permit doar experinței să fie acolo. Marea lecție din asta a fost că mă privez de viața pe care încă o mai am prin înlăturarea durerii, pentru că ea este o mare parte din viața mea acum, nu am cum s-o neg. Dar să mă tot lupt cu ea mă lasă fără energie.

Când te-am auzit că vorbești despre moarte, am văzut că abordezi aceste subiecte grele cu respect, dar și cu o oarecare ușurință, ca și cum nu ar fi așa de serioase. Cum ai găsit acest echilibru?
Nu-mi mai pierd vremea comparându-mă cu alți oameni. Faptul că nu o mai fac, mă scapă de multă suferință care nu este necesară. Când simțim că suntem lipsiți de ceva ce ar trebui să avem, pentru că credem că așa e normal fiindcă alții au acel lucru, atunci începe treaba să devină „serioasă”. Viața este prea serioasă ca să fie luată în serios.

Clar faptul că ai fost diagnosticată cu cancer a fost o experiență transformatoare pentru tine. Schimbarea adevărată chiar are nevoie de asemenea evenimente majore și cu consecințe asupra vieții?
Ne schimbăm când ni se ia ceva pe care-l credem al nostru. Corpurile noastre sunt împrumutate. Această zi e împrumutată. Nimic nu rămâne. Și dacă trăim cu gândul că „Eu trebuie să am asta”, „Eu merit asta”, la un moment dat rămânem blocați încercând să ținem cu dinții de ceva ce nu este al nostru, care nici nu mai e acolo și atunci trebuie să ne schimbăm.

Cum trăiește cineva ok?
Să ne înconjurăm de iubire este important. Suntem creaturi tribale. Dar asta nu vine prin obligație. Vine prin menținerea relațiilor. Fac cel mai nebun tratament acum, pe care nu aș fi putut să îl fac singură. Faptul că am susținerea și iubirea tribului meu a însemnat totul.

Acest interviu a fost editat pentru lungime și claritate.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.