istorie

Marii strămoși ai românilor au fost gay, dar nu ne place să recunoaștem asta

Homosexualitatea era banală la romani și greci.

de Dan Alexe
03 Octombrie 2018, 1:29pm

Fotografie de Dun.can via Flickr

Strămoșul nostru, Împăratul Traian, era gay! Cum o spune insistent Julian Bennett în cartea sa Trajan Optimus Princeps - A Life and Times, Împăratul Traian prefera de departe bărbații femeilor, unul dintre iubiții săi fiind Hadrian, căruia el avea să-i lase moștenire imperiul.

Traian era gay într-o manieră care mergea cu mult dincolo de bisexualitatea banală a romanilor și grecilor, într-așa măsură încât până și unul din succesorii săi, Iulian Apostatul, avea să sugereze că, după moartea lui Traian, zeii din jurul lui Jupiter (sau divinitățile mici precum Ganymede) ar trebui să fie atenți să nu le-o împlânte deodată Traian pe la spate, cât sunt ei ocupați cu fulgere, grindină sau alte prostioare posterioare.

Pulpele acelea mușchiuloase și pieptul supradimensionat ale Împăratului Traian de pe Columna din Forum capătă astfel o nouă interpretare, ca și cum un Freddie Mercury priapic ar fi căuta să break free prin războaie succesive, având toată lumea cunoscută atunci ca dormitor.

Sărmanul Decebal... Probabil s-ar fi întrebat nedumerit:

„Dar pe unde vrea Traian să mi-o... așa? Prin Tapae?”

Homosexualitatea era banală la romani și greci, iar la aceștia din urmă făcea chiar parte din structura societății.

Cum o scrie Platon în Banchetul (178c):

„Un tânăr care se simte iubit s-ar rușina peste măsură dacă iubitul său l-ar vedea comițând vreun pocinog. Așa încât, o cetate sau o armată care ar fi compuse din iubiți și favoriți unul altuia s-ar chivernisi mai bine decât altele, întrucât s-ar abține de la nimicnicii și ar concura unii cu alții în deplină onestitate. Asemenea oameni ar putea cuceri pământul întreg, deoarece omul care iubește s-ar rușina să-și lepede postul sau armele în prezența iubitului său și ar prefera mai degrabă să moară. Nimeni nu e atât de jos încât să-și abandoneze iubitul, întrucât Eros însuși îi insuflă atunci virtute, încât e capabil de cel mai mare curaj.”

Este ca și cum Platon anticipa deja vigoarea neînfrânată cu care falangele de pederaști ale lui Alexandru Machedon aveau să cucerească totul din Egipt până în India.

În cartea sa Sexual Life in Ancient Greece (1932), Hans Licht publicase deja în perioada interbelică fotografii și planșe cu o serie de statui și vase ornate antice cu scene de homosexualitate pe care astăzi muzeele le țin mai degrabă ascunse la beci. Tot Hans Licht explică în detaliu cum pentru greci pederastia (de la παῖς, „adolescent, băiat" și ἐραστής, „iubit" nu avea nici o conotație negativă, întrucât toți tinerii treceau prin acest ritual prin care beneficiau de un protector. De altfel, tot de la παῖς, „adolescent, băiat" ne mai vine și paideia, transmiterea cunoaşterii către cei mai tineri (de la genitivul παιδός, paidos) ba chiar și ped-agogie, ped-iatrie și en-ciclo-pedie.

Hans Licht insistă însă că nu era vorba în niciun caz, în acea societate după al cărei model mai funcționează astăzi doar cea a paștunilor din Afganistan, de copii, ci de de tineri ajunși la maturitate sexuală. Ba chiar, cum o vedem în diferite pasaje la Platon (la începutul dialogului Protagoras, de pildă), sau chiar în Odiseea lui Homer, tinerii respectivi aveau în general un început de barbă.

Fotografie de Jorge Láscar via Flickr

În această cheie trebuie citită întreaga teorie a Erosului la Platon, care nu se referă câtuși de puțin la relația între bărbat si femeie. În schimb, a rămas în istoria culturii dragostea lui Socrate pentru Alcibiade. Pentru grecii antici, ca și pentru paștunii de astăzi, femeia era doar mama copiilor și cea care se ocupa de gospodărie. De altfel, din întregul univers al lui Platon nu ne-a rămas decât un singur nume de femeie: oribila și cicălitoarea nevastă a lui Socrate, care nu pricepea nimic din filozofia lui: Xantippa.

Dar chiar și în Iliada lui Homer, cu secole înainte de Platon, vedem glorificată în permanență frumusețea corpului bărbaților tineri, iar cunoscătorii culturii antice au putut să vadă cu totul altceva în imaginea lui Brad Pitt ca Ahile cu fustiță în Troy. Ahile e descris în detaliu în Iliada, pe când Elena, pentru care e presupus a se duce războiul de zece ani, Homer nu ne spune mai nimic.

Doar așa putem interpreta surprinzătorul pasaj în care bătrânul Priam, regele Ilionului, vine la Ahile și îl roagă să-i înapoieze trupul mărețului său fiu, Hector, ucis de acesta: Priam nu își poate stăpâni admirația la vederea frumuseții juvenile a dușmanului care îi omorâse feciorul: Ahile.

Rădăcina de la παῖς, copil, adolescent, a lăsat o singură urmă în română: pedeapsă. De la şcolile fondate de fanarioţi, verbul παιδεύω (pronunţat [pedevo]: a-i preda învățătura unui copil, iar în greaca modernă, a supune unui chin, a sâcâi) a intrat în română sub forma cea mai frecventă, cea a aoristului, un timp verbal al acțiunii împlinite: παίδεψα (pronunţat: [pedepsa]), iar de aici – a pedepsi. Transmiterea învăţăturii = o pedeapsă.

„A pedepsi“ (un echivalent al lui „a învăța minte“) este astfel singura urmă în limba română a aparatului pedagogic şi a paideiei greceşti.

Cât despre insistența că tradițiile noastre strămoșești nu concep homosexualitatea, pe prefăcuții care afirmă asta au să-i căznească, pe lumea cealaltă, domnitorii Petru Cercel și Radu cel Frumos. Fiecare din cei doi o să-i ciupească pe ipocriți, alternativ, de câte un sfârc. Cu clești de rufe ce folosesc doar la cazna sfârcurilor, pe tărâmul de dincolo tu fiind gol oricum și fără straie.