5 lucruri pe care să le învețe părinții din România de la oamenii care au câini

Mi s-a părut întotdeauna stupid atunci când oamenii se referă la câinii lor ca la „copiii lor blănoși” sau ceva de felul ăsta. Sau când îi umanizează pentru a-și satisface propriile lor nevoi emoționale. Nu, câinele tău n-are nevoie de tort de ziua lui. Serios, nici nu știe că e ziua lui. Și nu, dacă îi aduci toți prietenii lui căței în țarc și îi chinui cu coifuri de carton, în timp ce ei încearcă să se coțăie unii pe alții, nu-l faci să se simtă mai special.

Hei, uite o idee: decât să te chinui cinci ore să gătești o chestie care are la fel de multă valoare pentru el ca o felie de pâine cu unt care ți-a căzut de pe masă, nu mai bine te joci 15 minute cu el în țarc, în loc să freci telefonul ăla?

Câinele e câine, copilul e copil. Poți să îți iubești foarte mult câinele. Eu îmi iubesc foarte mult câinele și fac tot ce pot ca să-l fac fericit, în felul lui câinesc.

Dar asta n-o să-l facă niciodată altceva decât un câine.

Pe de altă parte, proprietarii de câini din orașul ăsta trebuie să se supună unui set destul de strict de reguli apropo de ce au și n-au voie să facă împreună cu animalele lor. Nu-l plimba decât în lesă, și doar în anumite parcuri (spre exemplu, în Moghioroș nu ai voie cu câinele). Pune-i botniță în metrou și în autobuz. Nu intra cu el în magazine. Strânge după el.

Iar dincolo de chestiile legale, mai sunt și unele de bun simț pe care trebuie să le faci. Să-l ții la picior în aglomerație, pentru că nu toată lumea are chef să dea nas în nas cu câinele tău. Să nu-l lași să năvălească peste alți câini fără să întrebi înainte. Sau să se ducă glonț la oamenii de pe stradă – chiar dacă el doar vrea să-și facă prieteni, nu toți oamenii vor să fie prieteni cu câinele tău. Să nu-l lași să latre aiurea la garduri. Lucruri de-astea.

Eu, cel puțin, mă străduiesc cât pot să deranjez cât mai puțină lume cu câinele meu. Dacă oamenii vor să fie prieteni cu el, sigur. El abia așteaptă. Dacă nu, nu.

În schimb, nu toți părinții înțeleg că, în oarecare măsură, aceeași regulă de non-intruziune se aplică și în cazul copiilor lor. Nu există reguli scrise de conduită apropo de cum ar trebui să se poarte copilul tău în public. Iar primăria nu reglementează accesul lor în parcuri, cârciumi și mijloace de transport în comun. Dar asta nu înseamnă că oamenii cu copii n-ar avea câteva chestii de învățat de la cei cu câini.

De la oamenii cu câini și bun simț, desigur. Că-s și dintre ei destui care au impresia că regulile sunt făcute pentru ceilalți.

Era o frumoasă dimineață de toamnă când îmi plimbam câinele în parcul Izvor și i-am văzut: trei copii, cu bunica, sub un copăcel. Rând pe rând, bunica le-a dat pantalonașii jos și, în tandem, copiii au început să-și facă nevoile. Caca, pipi, fiecare cu a lui. La sfârșit, tot bunica s-a ocupat conștiincioasă și de ștersul poponețelor, după care a așezat hârtia igienică moț, și a decis să plece. M-am apropiat de grup și i-am întins câteva punguțe, pe care le țin oricum prin toate buzunarele, ca să n-am scuza că mi-am schimbat geanta, geaca etc.

„Aveți nevoie?”, zic. „Nu.” Încerc să îi explic faptul că nu e ok ca grămăjoarele copiilor să rămână la rădăcina copacului, acolo unde oamenii se mai așază din când în când. A urmat o ploaie de înjurături, despre cum și câinele meu face peste tot. Încercând să îi explic că eu strâng după câinele meu, doamna a rămas cu senzația că îi compar copiii cu un animal și a luat-o foarte personal. S-a întors cu spatele și a plecat înjurând.

Dragi părinți, dincolo de faptul că nu e tocmai ok să-l lași să facă aiurea pe stradă (și văd chestia asta surprinzător de des, în special în parcuri), în condițiile în care există peste tot toalete publice și – dacă alea ți se par prea murdare - cârciumi unde sigur te lasă să-l duci pe ăla micu' la un caca, dacă totuși e mega-urgență, că na, copiii sunt copii și aia e, folosiți cu încredere punguțe.

Exact cum folosesc și eu. Ca proprietar de cățel.

Mi se pare firesc să-ți aduci copilul cu tine pe oriunde mergi. În restaurant, cu atât mai mult. Chiar și la o bere la terasă sau în bar, dacă ții neapărat. Dar aș vrea să-mi intre și mie berea bine. Ceea ce nu se întâmplă atunci când copilul tău începe să se joace de-a v-ați ascunselea pe sub masa mea, să alerge cu cuțitele prin restaurant (true story!), să se cocoațe pe balustradele terasei și să se arunce de acolo. Poate e cazul să îl tragi lângă tine? Sau să intervii cumva – indiferent cum, că na, fiecare are filosofia lui de parenting.

La fel cum nici câinele meu – dacă vine în cârciumă – nu se urcă la tine pe masă, nu aleargă pisici pe sub scaune și nici nu sare pe ospătari.

O chestie general valabilă când vine vorba de copii este că e o idee proastă să te duci la ei cu dulciuri sau să îi ciupești de obrăjori fără să întrebi părinții înainte. Cam ca baba aia creepy de la trei, care are mereu ciocolată expirată în poșetă. Practic, n-o să vin la copilul tău niciodată aiurea, să-l mângâi pe cap, și să țip extaziată: „Doaaaaamne, cât de drăguț e!”

Ceea ce înseamnă că, oricât de drăgălaș și pufos ar fi câinele meu, nu e ok să-ți trimiți zâmbitor copilul înspre el, „uite, mami, cuțu”, înainte să mă întrebi. Poate câinele meu are o zi proastă. Poate urăște copiii. Poate se sperie. Poate se super-entuziasmează, sare pe copilul tău și îl dărâmă. Și a cui e vina? Evident, tot a mea. Am un câine barbar, care nu știe să se poarte.

Nu, câinii (și pisicile!) altor oameni nu sunt animale de pluș cu care copilul tău are, by default, voie să se joace. Numai pentru că sunt copii și nu știu să întrebe înainte, nu înseamnă că tu n-o poți face.

O chestie interesantă de care mă tot lovesc în ultima vreme este faptul că, din ce în ce mai des, mă trezesc cu copii în țarcul pentru câini: „Vrea și asta mică să se joace cu cățeii!”

Ceea ce, în sine, nu e tocmai un lucru rău. Big up pentru părinții care își învață copiii să iubească animalele. Problema e că un țarc pentru câini e un spațiu pentru câini, un loc unde ei se aleargă și au voie sa sară și să facă toate nebuniile pe care nu au voie să le facă în rest. Când intri cu copilul tău în țarc, trebuie să am dintr-o dată grijă ca animalul meu să nu-ți dărâme copilul, să nu latre pe lângă el, pentru că s-ar putea sa îl sperie, și toate celelalte chestii de precauție de bun simț. Practic, câinele meu nu se mai poate juca în voie.

Ca să nu mai zic că nici nu trebuie să-ți imaginezi prea mult reacția mămicilor, dacă eu aș intra cu câinele meu de 30 de kilograme în spațiul de joacă pentru copii.

Da, da, știu. Sunt mulți proprietari de câini care urlă la câinii lor. Dar hai să spunem că asta e o lecție bună de învățat de la oamenii ăia cu bun simț, care înțeleg că urlatul la niște ființe mai mici decât tine și neajutorate e o chestie de neam prost.

Eu nu urlu niciodată la câinele meu, nici măcar dacă face tâmpenii. O interdicție fermă nu e aceeași cu o criză de nervi în mijlocul străzii, și funcționează mult mai eficient.

Așa că te rog, nu mai urla la copilul tău. E rău și pentru tine, și pentru el, și e penibil pentru toată lumea din jur. Sau dă-i naibii înghețata aia și negociați acasă chestiunile de educație. Pe un ton normal.