De ce SUA nu o să iasă prea curând din NATO

Marți, Donald Trump a semnalat că ar fi de acord cu adăugarea Muntenegrului ca membru nou al NATO. A fost o mișcare previzibilă, care n-a făcut valuri prea mari într-o perioadă agitată – la ora actuală, administrația Trump face afirmații dure atât despre Coreea de Nord cât și despre Rusia și ar mai putea și să sporească implicarea SUA în războiul civil din Siria. Dar admiterea Muntenegrului în cea mai puternică alianță militară din lume tot e importantă. Pe de-o parte, Rusia, care dezaprobă extinderea NATO în Balcani, se opune; pe de alta, indică faptul că, în ciuda retoricii vag anti-NATO pe care a abordat-o Trump în campanie, încă n-a făcut nimic ca să respingă alianța de 28 de națiuni, care se întinde din Canada până-n Turcia.

Dar ascensiunea lui Trump a scos la iveală niște probleme pe care le au liderii americani cu aliații SUA. Cât timp a deținut mandatul de președinte, Barack Obama a criticat țările europene pentru „mocangeală" – pentru că nu cheltuie suficient pe propriile forțe armate și se bazează pe SUA – iar Trump a repetat în mare ideea asta, doar că, în versiunea lui bulită și suprasimplificată, e vorba de faptul că Germania ar fi datoare SUA. Între timp, în Germania, contracandidatul Angelei Merkel la poziția de cancelar a afirmat că s-ar opune creșterii cheltuielilor militare, ceea ce, în principiu, complică problemele și mai tare.

Americanul de rând, însă, nu se gândește atât de mult la NATO, cu excepția ocazionalelor intervenții militare, în care forțelor SUA li se alătura cele din alte țări (din Balcani, în anii '90 sau din Libia, acum câțiva ani). Dar pe măsură ce lumea devine un loc din ce în ce mai nesigur, pactul reciproc de apărare pe care l-au încheiat țările membre NATO unele cu altele va atârna din ce în ce mai greu, iar dezacordurile dintre membri clar o să conteze într-o bună măsură. Ca să clarific chestiunile importante din jurul acestei alianțe, am vorbit cu Charles A. Kupchan, expert în relații transatlantice de la Consiliul pentru Relații Externe.

VICE: Prima mea întrebare e foarte de bază: de ce există NATO de la bun început și ce anume face instituția asta să merite?
Charles A. Kupchan: NATO s-a format la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ca să servească drept alianță militară care apără democrațiile occidentale împotriva unei potențiale agresiuni sovietice. Așa că s-a dezvoltat în paralel cu rivalitățile ideologice și geopolitice dintre Est și Vest. Și pe tot parcursul anilor lungi ai Războiului Rece, a fost principalul vehicul prin care Statele Unite și aliații acestora s-au pregătit pentru o posibilă invazie sovietică – și, în caz că ar fi fost necesar, s-au pregătit să se apere de așa ceva.

Când s-a terminat Războiul Rece, NATO s-a transformat într-un vehicul mai amplu pentru extinderea stabilității în Europa, prin expansiunea către est și integrarea fostelor țări membre ale Pactului de la Varșovia [omologul sovietic al NATO]. A mai servit și pe post de instrument de organizare a coalițiilor pentru a se implica în acțiuni militare dincolo de granițele NATO. Mai servește și drept vehicul pentru ceea ce s-ar putea numi misiuni mai „soft", gen misiunile educaționale din Orientul Mijlociu. Astăzi, NATO e implicată în antrenarea membrilor armatei irakiene, ca parte din coaliția împotriva ISIS și a fost implicată și în misiunea de contrarcarare a migrației din Marea Egee. Acum e interesată de a face același lucru și în centrul zonei de la Marea Mediterană, pentru a putea să medieze fluxul dinspre Libia spre Italia.

În ce măsură domină SUA această alianță?
SUA au fost dintotdeauna liderul alianței, iar asta decurge parțial din realitatea că armata SUA e mult mai puternică decât armatele celorlalte state membre NATO. Iar asta înseamnă că comandantul suprem al alianței, principalul comandant militar al NATO a fost dintotdeauna un american. Pe de altă parte, secretarul general al NATO a fost dintotdeauna un non-american, în încercarea de a atinge un echilibru între America și Europa.

În timpul campaniei sale, Trump a vorbit mult despre cum celelalte state membre NATO nu dau suficienți bani, așa cum ar trebui, pentru alianța asta. Poți să ne explici un pic critica asta? Are vreun grăunte de adevăr?
S-a dezbătut despre împărțirea responsabilităților încă de la începutul fondării NATO. Statele Unite, ca superputere la nivel global, a cheltuit întotdeauna mai mult pentru apărare decât aliații săi din NATO, ca procent din PIB. Și s-au plâns de asta Statele Unite și au spus că aliații sunt mocangii la bugetul de apărare al SUA și că trebuie să facă mai multe ca să-și apere propria siguranță și că ar trebui să ducă și ei povara de a achita o parte corectă din nota de plată.

Și Republicanii și Democrații sunt de acord cu critica asta?
Da, e transpartinică. De fapt, și Președintele Obama a fost foarte preocupat de problema asta și el a condus atacul de la Summitul din Wales din 2014, ca să-i convingă pe toți membri NATO să promită că, în timp, vor ajunge să cheltuiască cu 2% mai mult pe apărare din propriul PIB. La ora actuală, există doar cinci membri NATO, inclusiv SUA, care ating cota aia de 2%. Există o categorie separată de cheltuieli, care se numește bugetul comun, iar aceea reprezintă alocarea pe care o datorează fiecare stat membru pentru infrastructura comună. Acolo toate țările plătesc corect – dar e o picătură într-un ocean, prin comparație cu bugetele naționale pentru apărare.

Dacă problemele ridicate de Trump sunt, în mare parte, ecouri a ceea ce spunea și Obama, atunci de ce au ținut prima pagină criticile sale la adresa membrilor NATO?
Sincer, e vorba de ton. Problema sa principală nu era cu nimic diferită de cea a Președintelui Obama, e drept, dar Trump a spus că el consideră NATO depășit și a spus că sprijinul pe care îl vor acorda Statele Unite aliaților lor depind de disponibilitatea acestora de a cheltui cât trebuie pe propria apărare. Natura amenințătoare a acestei afirmații, precum și faptul că punea sub semnul întrebării valoarea NATO, e ceea ce a provocat atât de multă consternare politică, pe ambele maluri ale Atlanticului. Articolul V, clauza care spune că un atac la adresa unui membru e un atac la adresa tuturor – e probabil cea mai importantă obligație sancționată printr-un tratat pe care o au Statele Unite. Când un președinte pune sub semnul întrebării chestia asta, pune sub semnul întrebării fundamentul strategiei externe a Americii.

Care e contraargumentul la afirmația lui Trump, că NATO e depășit?
Păi, în primul rând, faptul că NATO s-a adaptat într-un ritm impresionant. A întreprins misiuni militare în Balcani, în Afganistan, în bazinul Mării Mediterane; e implicată în acțiuni preemptive de siguranță, cum ar fi antrenarea și consilierea țărilor partenere; permite Statelor Unite să împartă povara cu alții, prin punerea la dispoziție a unei structuri militare integrate. Și acum că Rusia a revenit la o politică externă mai ambițioasă și mai periculoasă, după cum indică anexarea ilegală a Crimeei și invazia Ucrainei de est, brusc ne-am întors într-o lume în care NATO se concentrează pe agenda sa tradițională de a preveni atacurile și de a apăra lumea de Rusia.

Apropo de Rusia, care-i principala lor grijă în privința extinderii NATO în zone precum Balcanii?
Dezbaterea despre mărirea NATO, care a demarat la începutul anilor 1990, pe fundalul destrămării Uniunii Sovietice, a fost foarte controversată. Unii au susținut că e importantă extinderea NATO și că garantează siguranța Țărilor Baltice. Polonia, Cehia, Ungaria și alte state fuseseră, la rândul lor, ținta opresiunii sovietice. Era o metodă de a le proteja de o resurgență a Rusiei, cât și o metodă de a le obliga la o reformă democratică. Apoi au mai fost cei care s-au opus mișcării, pentru că însemna mutarea celei mai capabile alianțe militare din lume din ce în ce mai aproape de granțiele Rusiei, care fi putut să fie interpretată drept o amenințare la adresa Rusiei și ar fi afectat interesele legitime de securitate ale țării. Iar dezbaterea asta continuă până-n ziua de azi. Aș spune că Rusia are tot dreptul să fie îngrijorată de lărgirea către est a NATO. Pentru că deși NATO nu are nicio ambiție de agresiune, cu toate astea, o capacitate militară de proporții tot vine mai aproape de Rusia. Iar politica internațională e la fel de mult despre percepții ca și orice altceva.

Până acum, pare că Trump se ține de cuvânt în ce privește retorica asta de a se distanța de NATO sau sunt mai mult vorbe?
Nu, tocmai i-a trimis pe vicepreședintele Mike Pence și pe Secretarul pe Apărare James Mattis în Europa, inclusiv la o întâlnire importantă care se cheamă Conferința de Securitate de la Munchen, ca să pună accent pe importanța pe care o are NATO în continuare și pe angajamentul Americii față de NATO. Când a venit în vizită Cancelarul [Germaniei] Merkel, însuși Președintele Trump a afirmat importanța NATO. Deci, în acest sens, și-a corectat parcursul de la începutul administrației încoace.

Hai s-o luăm pe o ipoteză dementă: ce s-ar întâmpla dacă SUA chiar ar ieși din NATO?
Statele Unite reprezintă coloana vertebrală militară a NATO, iar dacă SUA ar ieși, europenilor le-ar fi foarte greu să întreprindă misiuni militare importante pe cont propriu. Acestea fiind zise, Uniunea Europeană încearcă să dezvolte atât instituțiile, cât și capacitatea de a acționa pe cont propriu. Și există niște misiuni pe care le întreprinde singură. Sunt, în general, mai degrabă misiuni anti-migrațiune, chestii mai jos pe scara conflictelor. Deci, în sensul ăsta, dacă SUA ar ieși din NATO, ar ridica niște semne de întrebare foarte grave despre stabilitatea și siguranța Europei, cât și despre încheierea perioadei în care SUA au jucat în echipă cu alții. Știi tu, dacă se îndreaptă nu atât pe calea „America înainte de toate", ci pe cea care zice „America și-atât". Iar asta ar provoca multă nesiguranță, atât din punct de vedere politic, cât și militar. Nu doar pentru NATO, ci pentru toți aliații Americii.

Dar suntem departe de scenariul ăsta. Foarte departe.