Zilele astea e ceva agitație legată de radioul public – știi tu, postul ăla prăfuit la care încă mai poți asculta Boney M, Ace of Base și alte bășini din vremea în care căminele culturale se transformau în discoteci. Plus reportaje de la tot felul de târguri și evenimente de doi bani despre care tu nu ai habar pentru că ai o viață ceva mai interesantă. Vâlva a pornit de la Tolontan și echipa de la Pagina de Media care au scris, după ce au ascultat niște jurnaliști din radio la o dezbatere a clubului de presă Frontline România, că pe acolo ar cam fi cenzură.

Evident, radioul a negat chestia asta, în vreo două comunicate sforăitoare. VICE a săpat, însă, un piculeț, ca să vadă pe ce dai tu lună de lună banii din care ai putea să îți iei o bere decentă de la supermarket – cam atât e taxa obligatorie radio – și a aflat că situația e chiar mai nașpa decât atât: ai pe acolo o mică Coree de Nord, condusă de un om obsedat de cultul personalității: Ovidiu Miculescu.

Pentru început, să vedem ce-i cu scandalul despre care au scris Tolontan și Pagina de Media. Jurnaliști din radioul public au denunțat o campanie în care a fost angrenată, cu mic cu mare, toată instituția. Președintele Comisiei pentru Cultură a Senatului, Georgică Severin, a făcut o propunere legislativă de modificare a legii 41, care reglementează funcționarea radioului și televiziunii publice.

Sunt două schimbări importante pe acolo. În speță, se pun câteva condiții pentru a putea fi membru al Consiliilor de Administrație ale celor două, care sunt numite de Parlament, și se rupe în două funcția de Președinte Director General: un Președinte al Consiliului de Administrație care reprezintă instituția și un Director General care se ocupă de mersul de zi cu zi, acesta din urmă numit prin concurs și pe niște proiecte. Atât.

Ăia din radio, însă, au înnebunit când au văzut proiectul. Noua lege nu face decât să desființeze funcția actualului șef, însă ei au dat-o că, de fapt, se urmărește distrugerea Radio România.

Mai întâi, Radio România Cultural a lansat o petiție, „Nu distrugeți cultura la Radio România", în care avertizează că mai e puțin și vine Apocalipsa pentru radioul public:

Nu le-a ajuns, însă, petiția, și au lansat, pe canalele și paginile de web ale corporației – dacă ești curios le găsești pe toate aici – o campanie furibundă, care are trei componente. Mai întâi, sunt câteva clipuri audio, făcute cam în stilul Antena 3, care se încheie cu o voce gravă ce spune: „Nu distrugeți Radio România!". Unul dintre clipuri chiar menționează că „am schimbat președinți și regimuri", un gen de „aveți grijă cu cine vă puneți".

În paralel cu asta s-au făcut o groază de alte clipuri în care jurnaliști din radio, tot felul de personalități publice și ascultători obișnuiți sunt puși să spună că ei sunt Radio România, un gen de „Je suis Charlie" sau „I am Spartacus":

Bineînțeles că asta este o vrăjeală de doi lei și chiar aș fi curios câți din ăia care au sărit cu „Eu sunt Radio România!" s-au prins că sunt folosiți pentru cu totul altceva.

Dacă nu ți-ajunge faptul că cele două campanii au fost lansate cam în același timp, pagina asta de Facebook îți arată clar legătura între „Nu distrugeți Radio România!" și „Eu sunt Radio România!".

Hai să zicem că, până aici, mai e cum mai e, până la urmă sunt niște clipuri, o campanie pe care băieții și-o asumă. Faza cu adevărat urâtă, partea de manipulare și cenzură începe la editorial, pentru că acolo ai pretenția că informezi corect ascultătorul, îi prezinți și un punct de vedere și celălalt, mă rog, tot tacâmul. Ăla te crede pentru că, nu-i așa, ești Radioul Public, echidistant, credibil, blah-blah și știrile și dezbaterile tale respectă toate standardele în domeniu.

Aiurea. Pagina de Media a ales doar câteva exemple de știri și dezbateri în care se prezintă doar un punct de vedere – adică ascultătorului i se spune cum stă treaba, nu i se prezintă toate faptele, ca să poată alege singur. Astea s-au difuzat pe toate canalele, pe toate paginile de web și nu cred că e cineva atât de naiv încât să-și închipuie că toți ăia au făcut-o așa, fără un ordin, din simplul elan tovărășesc de a-l salva pe cel care-i conduce și care și-ar pierde funcția în cazul în care trece legea.

Exact ceea ce pretindeau ăia cu petiția că vor să împiedice se face cu campania asta: „Influențe directe asupra dreptului la informare" și „Influență tot mai directă asupra actului editorial".

Și acum am să te ajut să-nțelegi cam ce ar avea de pierdut șeful: biroul, mare cât vreo două garsoniere, faptul că e plimbat de șoferul personal în ditamai SUV-ul (avea la început o limuzină, dar aia era prea mică pentru un om așa de mare), iar leafa pe care și-o declară singur este, ține-te bine, aproape 200 de mii de lei pe an. Adică vreo 3 600 de euro pe lună. Bașca deplasări – evident în interes de serviciu. Până la urmă, omul nu face decât să servească patria – cam peste tot pe unde are el chef prin lume, inclusiv în destinații exotice gen Cuba sau Vietnam. Că dacă tot nu dă din buzunar, de ce să nu vadă lumea și să nu înfrățească radioul public dintr-o țară membră UE, cu diferite instituții media din țări „recunoscute‟ pentru felul în care este apărată și promovată libera exprimare?

Da, poate că la banii care li se dau șmecherilor de prin televiziunile private sumele astea nu sunt cine știe ce. Însă, reține, toate cheltuielile – leafă, bilete de avion, cazare la multe stele, diurnă de demnitar – sunt făcute din banul public. Dincolo de aceste minuscule avantaje financiare, nu-i de lepădat nici obediența celor cu care s-a înconjurat – tot felul de șefi și șefuți care nu prea au curajul să miște în front.

Mulți dintre ei au ajuns în funcțiile în care sunt după ce Miculescu a preluat frâiele, iar unii nici măcar nu au dat concurs, așa că depind de semnătura lui și pot fi zburați în clipa în care își țuguie buzele pentru a fluiera în biserică.

Ovidiu Miculescu este genul de om cu pretenții care pare parașutat direct din România socialistă. De altfel, Pleșu l-a descris foarte sugestiv, în urmă cu vreo trei ani:

Lui Miculescu îi place să se audă, să se laude cu ce a făcut până acum și să debiteze, cu titlu de înțelepciune, maxime care par desprinse din parodii d-alea cu șefi de triburi sau înțelepți din vârf de munte. Cel puțin asta poți deduce dacă arunci o privire prin declarațiile lui. „Structura, în momente dificile, se susține pe câțiva piloni", a zis el într-unul din interviurile pe care le-a dat, sau, în altul „Degeaba ne mirăm că ne alunecă farfuriile de pe masă, dacă blocul este înclinat".

Tipul ăsta de declarații, care ar trebui să-i scoată în evidență inteligența fenomenală, îl fac să mai cadă și în ridicol. Din interiorul instituției am aflat că una dintre primele reforme pe care le-a făcut când a ajuns la Radioul Public a fost să schimbe formula tradițională care venea după cele șase bipuri care anunțau ora exactă: „A fost ora x". Tipul le-a explicat subordonaților că este o prostie, radioul trebuie adus în actualitate. Așa că l-a pus pe unul să înregistreze „este ora x", fără să îi treacă prin cap că, în cele două – trei secunde care trec de când ceasul bate ora 12 până când tu zici „a fost ora 12", nu mai este ora 12, ci 12 și trei secunde. Chestie de logică.

Maxima de care pare să fie, însă, cel mai încântat Miculescu este bijuteria asta:

A folosit-o în vreo două interviuri date, în 2013, pentru Adevărul și DC News și, din nou, într-o conferință de presă pe care a susținut-o la sfârșitul anului trecut.

Obsesia lui Miculescu cu urechea care n-are pleoapă – deci este mereu deschisă și gata să asculte – s-ar putea să aibă legătură cu trecutul lui, mai exact cu un angajament pe care l-a semnat cu Securitatea, în 1987, când a primit și numele conspirativ „Adrian".

CNSAS spune că Miculescu – pe atunci un tânăr de 26 de ani – a fost recrutat pentru „apărarea contrainformativă a persoanelor care fac parte din grupul de presă ce participă la activități protocolare". De unde eu înțeleg că a acceptat să stea cu ochiul și timpanul (sau urechea care n-are pleoapă) pe jurnaliști și/sau pe cei care intrau în contact cu jurnaliștii.

CNSAS n-a găsit informații transmise de Miculescu Securității, așa că, din punctul de vedere al instituției, tipul nu a fost colaborator. Asta nu înseamnă, însă, că nu a rămas un om de încredere pentru regim. Mihai Rusu, fost jurnalist la Europa Liberă, afirma că Miculescu ar fi fost unul dintre cameramanii care au filmat ultimul miting al lui Ceaușescu, ăla din 21 decembrie.

Și mai este și filmarea asta, făcută la vizita lui Gorbaciov în România, în 1987 – anul în care a apărut și „Adrian‟ – în care, la doi pași de Ceaușescu și de Gorbaciov, agitându-se ca un iepuraș conștiincios, apare un cameraman care seamănă ca două picături de apă cu Miculescu.

Privește-l atent pe tipul, înalt și cu părul ondulat, geantă pe umăr, care apare în față, la secundele 0 - 2, și reapare, alergând cu fața și cu spatele către cameră, începând cu secunda 9.

Apropo, la vremea respectivă, acesta era realizator de film documentar la studioul „Alexandru Sahia". Nu spun că acel cameraman care seamănă izbitor cu Miculescu este chiar Miculescu. Spun, însă, că oricine ar fi fost acel tânăr, era foarte bine înfipt de a ajuns atât de aproape de cei doi dictatori.

Nu prea sunt date despre ce-a mai făcut Ovidiu Miculescu înainte de Revoluție. I-am mai găsit numele într-un singur loc, în distribuția unui film grețos de propagandă din 1984, când el era student la UNATC. Filmul se numește „Salutări de la Agigea":

Scenariul îi aparține lui Mihai Tatulici, iar în distribuție îl găsești și pe Dan Puric, el însuși, ca să zic așa. Este povestea unor liceeni care, cu entuziasm, se duc în vacanță să muncească la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Ai și tânărul de familie bună, cocoloșit de mă-sa, care fuge de acasă să li se alăture colegilor, și liceanul care își ia șuturi în cur și doarme cu un purceluș de jucărie în brațe, și șantieristul dedicat cauzei, muzica înălțătoare, replicile de doi lei etc.

Una peste alta este atât de prost filmul încât merită să îl vezi, măcar ca să te strici de râs.

Lui Miculescu îi place să se laude că a fost nu doar manager, ci și jurnalist, „primul corespondent român de televiziune în Statele Unite" pentru Antena lui Voiculescu. Ceea ce nu prea spune e că a ajuns în State pentru că acolo a fost trimisă la post soția lui, Simona Miculescu, care are o îndelungată carieră în diplomație și a fost și consilier al lui Ion Iliescu între 2000 și 2004.

Un alt lucru pe care Miculescu nu îl spune este cum le-a pus pumnul în gură jurnaliștilor de la Europa FM, când a fost șef peste ei și se agita ca postul să dea bine pentru Adrian Năstase și PSD. A povestit-o, însă, aici , Rodica Culcer, care, împreună cu alți jurnaliști, a trebuit să plece de la postul de radio.

Miculescu a ajuns la Radioul Public în 2010, când a și fost șef preț de vreo oră – ales de Consiliul de Administrație și validat de Comisiile de Cultură, dar trântit de plenul Parlamentului care l-a pus, în locul lui, pe Demeter Andras Istvan. Visul lui Miculescu de a deveni Președinte Director General al Radioului s-a împlinit, însă, în 2012.

Atât de bucuros a fost, încât și-a făcut plăcuță aurită pe care și-a pus numele „Ovidiu Miculescu (2012 - )". Ca să nu zică lumea că s-a trecut doar pe el, a băgat ditamai panoul, la intrarea principală în sediul Radioului, pe care, tot pe plăcuțe aurii, sunt trecuți toți foștii directori – inclusiv ăia din perioada comunistă, care au pus din greu umărul la propagandă, și ăia din timpul dictaturilor lui Carol al II-lea și Antonescu.

Ca să fie mai cu moț, Miculescu s-a trecut de două ori: când i s-a încheiat primul mandat a completat plăcuța, care a devenit „Ovidiu Miculescu (2012 – 2014)" și a mai pus una, lângă, „Ovidiu Miculescu (2014 - )".

Odată rezolvate aceste probleme stringente, omul s-a pus pe treabă, atât de temeinic încât s-a ales cu o cercetare la DNA și două dosare de incompatibilitate de la ANI. Alea își văd de drumul lor prin instanțe și, până acum, marele OM a pierdut.

Evident că ălora care l-au pus șef li se fâlfâie, mai ales că tipul a arătat că e gata să slujească imediat ce a ajuns la butoane. Când Dan Șova (da, acel Dan Șova, amicul lui Ponta care este cercetat penal în mai multe dosare) a aruncat, la o televiziune, în 2012, o calomnie despre corespondenta Radio România la Bruxelles, jurnalista a fost rechemată acasă în regim de urgență. Nu tu verificare, nu tu apărare a propriului jurnalist, nimic: a trebuit să își împacheteze totul în câteva ore și să se întoarcă.

Bineînțeles, după ce s-a dovedit că fusese acuzată pe nedrept, Miculescu și instituția nu au avut nici măcar decența de a-și recunoaște greșeala și de a-i adresa niște scuze publice, ca o minimă reparație morală.

Așa că să nu te miri dacă nu ai să auzi, vreodată, de o demisie de onoare. Din contră, tipul se crede cel mai tare manager și buricul radioului. Dacă dai o căutare a numelui lui doar pe pagina de net a canalului principal, Radio România Actualități, o să găsești mai multe articole decât pentru Simona Halep care, totuși, e cea mai mediatizată sportivă a ultimilor ani.

Și îți dai seama că, dincolo de pagina de net a Actualităților, mai sunt și paginile celorlalte canale din corporație, unde îl poți citi și mai este și postul unde, una-două, auzi câte un interviu sau o declarație de-a lui. Sau chiar și de-a soției . Că d-aia-i post public, nu ca să te informeze pe tine, care plătești abonamentul ăla, despre ce se întâmplă în lume, ci ca să se exprime șeful.

Așa-i că ai bea, acum, berea aia?

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre prostie:
Impozitul pe prostie sună bine
Clipurile cu țărani moldoveni muzicanți sunt cea mai nocivă formă de prostie mioritică
Mică enciclopedie de hateri proști