Viața ultimelor măicuțe din Spania e probabil mult mai șmecheră decât a ta

În mod tradițional, termenul de „monahie" se referă la femeile catolice care-au depus jurăminte de castitate, sărăcie și supunere și care trăiesc la mănăstire, fără să ia prea mult contact cu lumea de-afară. Însă regulile astea s-au mai relaxat în zilele noastre, iar cele cinci călugărițe Clarisse care locuiesc la mănăstirea Santa Clara, din Tolosa, Spania, ilustrează bine eforturile Bisericii Catolice de a se moderniza.

„Înainte să moară, Papa Ioan Paul al II-lea a dispus ca fiecare mănăstire să se conducă singură. Deci în ziua de azi interacționăm mai des cu lumea din afara mănăstirii decât înainte. Dar nu plecăm când avem noi chef; doar când ni se pare că e cazul: ca să cumpărăm medicamente, să facem cumpărături, să ne vizităm familiile, lucruri dintr-acestea. Facem asta pe rând, dar, în general, nu simțim nevoia să ne-ndepărtăm de mănăstire. Prin faptul că locuim aici, îl slujim pe Dumnezeu. Aici suntem fericite și liniștite", explică Maica Superioară Micaela Urroz.

Evident că locuitorii din Tolosa sunt curioși cum trăiesc măicuțele de la Santa Clara: „Unii ne-ntreabă dacă ne plictisim. Plictiseală? Nici nu știm ce-nseamnă cuvântul ăsta", râde Sora Micaela. Adevărul e că programul măicuțelor e foarte strict și plin: se trezesc la 7:30 dimineața și la opt sunt la biserică, țin o slujbă deschisă publicului. La nouă se roagă singure, înainte de micul dejun.

Maica Stareță Micaela trăiește la mănăstirea din Tolosa de 17 ani. „M-am născut într-un sătuc în care am locuit până la 18 ani și-apoi am plecat să muncesc ca menajeră în Franța. Mi-au plăcut dintotdeauna călugărițele; când eram mică, mă costumam în călugăriță și mă jucam la oglindă. Voiam să fiu călugăriță. Isus Hristos a murit pentru noi și nu pot să mă gândesc la nicio mulțumire mai mare decât să-mi dedic viața slujirii lui. Iubirea se răsplătește prin iubire", spune Sora Micaela și zâmbește, deși își amintește și că la început i-a fost greu. „Când am ajuns la mănăstire am plâns o zi și jumătate, dar acum știu că am luat hotărârea bună și sunt foarte fericită."

După slujbă și rugăciuni, măicuțele se strâng în sala de mese pentru micul dejun. „Luăm micul dejun în fiecare dimineață la 9:30 – o masă foarte simplă: doar lapte și pâine. După ce dereticăm și spălăm vasele, avem un pic de timp liber până la 11 dimineața, în care putem să facem ce ni se pare nimerit. De obicei ne petrecem timpul acela făcându-ne curat în camere, citind, sau într-o plimbare. La 11 dimineața, e vremea să trecem la treabă. Fiecare dintre noi are sarcina ei, dar dacă avem vreo treabă mai specială, o facem împreună. Cum ar fi să coacem prăjituri pentru ocaziile speciale. Ca Maică Stareță eu reprezint mănăstirea și pot să fac scurte vizite fără să mă consult cu celelalte măicuțe, dar nu prea e cazul, pentru că muncim în grup. Luăm cele mai importante decizii împreună", ne spune Sora Micaela.

Sora María Rosario e responsabilă cu curățenia unei părți a mănăstirii: „Am 81 de ani și locuiesc la mănăstirea asta de 61 de ani. Nu visam să fiu măicuță în copilărie. Până la 20 de ani am trăit ca oricare altă adolescentă. Am muncit ca menajeră la mai multe locuri din Tolosa, până am simțit că vreau să mă călugăresc. N-am avut probleme să mă adaptez, când am venit la mănăstire. Mi-a plăcut viața mea cea nouă pe loc."

Pe vremea aceea, mănăstirea era plină până la refuz. „Pe-atunci, eram 40 de măicuțe. Azi mai suntem doar cinci. Nu știu ce-o să se-ntâmple când n-o să mai fim aici, nu prea mai sunt Surori tinere care să ne-nlocuiască. În zilele noastre se închid multe mănăstiri", adaugă Sora María Rosario.

Sora María Lourdes Jáuregi e responsabilă în primul rând de călcat și împăturit haine. „La zece ani m-am lăsat de școală ca să lucrez mai mulți ani ca bonă și menajeră la hotel. La 23 de ani m-am hotărât să mă călugăresc. Azi am 85 de ani. Totuși n-am trăit la mănăstire până acum vreo opt ani, când am căzut. De-atunci nu mai pot să merg. Pe vremuri ieșeam în oraș să mă ocup de treburi, dar acum doar calc. Nu prea pot să fac altceva."

Dar măicuțele nu se ocupă doar cu gătitul și curățenia. „Avem și o grădină de legume și zece oi pe care nu putem să le neglijăm", explică Maica Stareță. Oile pasc pe domeniul mănăstirii, dar le mai ajută lumea pe măicuțe când vine vremea tunsului, sau când trebuie mulse animalele.

„Și la grădina de legume e mult de muncă. Atât de mult încât, din când în când, trebuie să rugăm pe cineva din oraș să vină să ne-ajute cu ea. Gătim tot ce cultivăm – nu vindem nimic. A venit vremea culesului de păstăi și, deși e muncă grea, mie-mi place tare mult. Mereu port șapcă, să-mi apăr ochii de soare și celorlalte măicuțe li se pare tare caraghios și-și râd de mine", spune Sora María Rosario. „E caraghios cum ne vede lumea. Nu suntem extratereștri, suntem femei obișnuite și muncim ca toată lumea. Doar că am decis să ne dedicăm viața lui Dumnezeu."

Intervine Sora Micaela: „Multă lume ne-ntreabă din ce ne câștigăm traiul. Avem pensii și, din când în când, vin organizații din zonă să ne aducă hainele la curățat și la călcat – în cazul ăsta percepem un mic tarif. N-avem cum să vindem prăjiturile pe care le facem, pentru că legea ne cere prea multe licențe. Tot le facem, dar doar pentru noi, la ocazii speciale, și pentru oaspeții noștri."

Prânzul e la ora unu după-amiaza, iar meniul zilnic constă în boabe și legume de sezon. După ce strâng masa și spală vasele, măicuțele au un pic de timp liber să-și vadă de hobby-uri, până la patru după-amiaza. „Mie-mi place să citesc și să cânt la pian, așa că de obicei asta fac în timpul liber", zice Sora Micaela. Surorii María Cruz, pe de altă parte, îi place să facă mișcare: „Am o bicicletă medicinală și-o bandă de mers, pe care le folosesc ori de câte ori avem timp liber."

Îmi spune apoi povestea vieții ei, în timp ce pedalează pe bicicleta medicinală. „M-am născut acum 49 de ani la Bilbao. În adolescență am învățat croitoria de la niște măicuțe. Într-o zi, mama s-a hotărât că vrea să facă niște exerciții religioase într-o mănăstire din La Rioja și m-a luat cu ea. Odată ce-am intrat în mănăstirea aia, am știut că vreau să mă călugăresc. Am stat unsprezece ani acolo până au murit măicuțele respective și-a trebuit să închidem. Noi, cele câteva care mai trăiam, am fost nevoite să ne mutăm. Asta se-ntâmpla acum 18 ani. De-atunci locuiesc la Tolosa și sunt foarte fericită. Îmi place să ajut cum pot, dar acum treaba mea principală e să fiu asistentă, pentru că una dintre surori e bolnavă și are nevoie de îngrijire. Aici avem grijă una de alta."

Sora Genoveva (care e și sora biologică a Surorii María Rosario) are 76 de ani și a locuit în ultimii 49 la mănăstirea de la Tolosa. „Am muncit la ferma familiei până la 27 de ani, iar apoi ca menajeră. Sunt convinsă că am simțit chemarea de când eram fetiță mică. Îmi amintesc că-mi îmbrăcam păpușile în călugărițe. Adevărul e că am avut o viață bună înainte să vin la mănăstire – chiar m-am și văzut cu un bărbat – dar am simțit în mine un gol pe care nu puteam să mi-l explic. În cele din urmă, m-am hotărât să mă călugăresc. Am luat hotărârea cea bună, iar acum mă simt împlinită", spune ea.

La patru, măicuțele trebuie să se roage din nou. Peste un sfert de oră se întorc la treabă. „E treaba noastră să pregătim camerele pentru oaspeți. Primim mulți musafiri – oameni care caută un loc liniștit să se gândească, atunci când trec printr-o perioadă grea din viață. Am găzduit și mai mulți studenți înainte de sesiune – aveau nevoie de un loc în care să învețe. Așa că avem mai multe camere mobilate, o bucătărioară și o mică sufragerie de care se pot bucura oaspeții noștri, fără să-i deranjeze nimeni", spune Sora Micaela.

„Camerele noastre au pat, dulap și o chiuvetă mică. Ce-avem în dulap? Lenjerie de corp, două robe, haine de lucru și niște pantofi", adaugă Maica Stareță. „Și înainte să ne-ntrebați, da, avem internet. Comunicăm cu familiile prin email și îl folosim și ca să trimitem și să primim poze. Eu îl folosesc des. E un instrument foarte util, pentru că nu prea avem voie să ieșim așa mult."

Maica Stareță e cea care le permite celorlalte Surori să plece de la mănăstire. „În mod normal, nu sunt obiecții când vrea cineva să iasă, cât timp are un motiv întemeiat. Dar dacă o măicuță are nevoie să lipsească mai multă vreme, trebuie mai întâi să cerem voie de la Episcop."

Orele de vizită se încheie la 6:30 seara. Acum, măicuțele trebuie să se roage la biserică până la opt, când e vremea cinei. Sora Micaela spune că le place mult să-i găzduiască pe alții: „Când avem oaspeți, le dăm gogoși și niște vin dulce, dacă sunt oameni mari. Ne place mult să vorbim cu lumea – să aflăm despre viețile lor și să răspundem la orice întrebare au ei despre viețile noastre."

După cină, se uită la știri la televizor. „Nu trăim într-o bulă, știm totul despre suferința de pe lume și ne rugăm în fiecare zi să se-ndrepte lucrurile. După ce ne uităm la știri și ne rugăm un pic la ora zece, ne ducem la culcare. Ne trezim foarte devreme, așa că, la finalul zilei, suntem epuizate."

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre Spania:
Fotografii cu puștanii din Spania, care transformă hainele de firmă false într-un stil de viață
Cluburile de marijuana care au pus Spania pe harta internațională a fumatului
Spania e un paradis (pentru cel mai puternic lord al drogurilor)