Am vorbit cu câțiva oameni care sunt deciși să meargă cu cheile casei la bancă, dacă legea Dării în plată va intra în vigoare. Aveam sentimentul, bazat de altfel pe niște socoteli pe care o să le explic imediat, că astfel de oameni nu există, pentru că e o nebunie, după ce ai dat câteva mii bune ca avans și ai plătit șapte-opt-nouă ani ratele, să rămâi și fără acești bani, și fără casă, și fără perspectiva de-a mai lua vreodată credit.

Sigur, vorbesc acum de oamenii cu credite normale, care au luat 70-150 de mii de euro pentru o casă de locuit, nu despre cei care au luat credite de milioane pentru case de vacanță sau cartiere întregi.

Am identificat două situații complet diferite, dar care pot duce la aceeași decizie. Prima în care clientul nu a adus niciun avans, ci, printr-o procedură ce sfidează normele de prudență în acest tip de afacere, a primit de la bancă și banii de avans, pe un contract de credit de nevoi personale. În a doua situație, debitorul a adus un avans consistent, dar veniturile sale au scăzut drastic după criza economică, astfel că acum plătește 90% din venituri pe rată, riscând în orice moment să fie oricum dat afară din casă, să ajungă chiriaș, dar și dator pe toată viața la bancă.

Mai întâi, câteva cuvinte despre cum au fost posibile astfel de situații. În anii din preajma intrării noastre efective în Uniunea Europeană, România a fost destinația unor fluxuri de capital (bani) de o mărime fără precedent. De la sub două miliarde de euro în 2003, investiții străine directe, la vârfuri de peste nouă miliarde în 2006 și 2008, adică de peste patru ori mai mult. Au contribuit din plin la aceasta introducerea cotei unice (16%), relativa stabilitate politică, numărul mare de români aflați la muncă peste hotare, care trimiteau sume importante de bani familiilor rămase în țară sau stabilizarea inflației. Dar și opțiunea unor companii sau fonduri de investiții de a „fura puțin startul" într-o țară care urma să devină membră UE.

O parte din acești bani a ajuns direct în economie. O altă parte, importantă, a luat drumul băncilor, ca prin intermediul creditelor acordate de acestea să intre în economie. Așa a început bula imobiliară. Cota unică scosese deja din zona gri sau neagră o mulțime de salarii, astfel că mulți români au devenit eligibili pentru un credit. Cei care nu aveau venituri fiscalizate au cerut asta angajatorilor lor, cu riscul de a pierde ceva din venitul real, pentru a putea lua credite.

Și, cum „un acoperiș desupra capului" este prima grijă a românului, creditarea în domeniul imobiliar a explodat. Prețurile au ținut pasul, astfel că a fost nevoie de și mai mulți bani. Dar au crescut și salariile și puterea de cumpărare, pe fondul domolirii inflației și creșterii economice.

Totuși, nu suficient, astfel că mulți români nu se încadrau la creditele în lei sau în euro, ci doar la cele în exoticul franc elvețian, pe atunci ieftin, din ianuarie 2015 usturător de scump, aproape dublu față de leu și euro. Și, de aici, o mulțime de probleme.

L-am întrebat pe unul dintre cei mai activi susținători ai legii dării în plată, Ion Robu, dacă este hotărât să meargă cu cheile apartamentului său la bancă și mi-a răspuns afirmativ. Așa că l-am întrebat cum a ajuns să ia credit. „Ca orice român responsabil care a vrut să-și ia casă. Ce ne facem noi în lumea asta dacă nu avem casa?", glumește amar interlocutorul meu. Era în septembrie 2007, prin mijlocul bulei speculative în imobiliare. „Vedeam că tot cresc prețurile și m-am grăbit să iau".

Avea carte de muncă de vreo trei ani, cu tot venitul „la alb", la privat, era deja al doilea job. Avea 25 de ani și voia să se căsătorească. Dar a preferat să-și ia creditul singur, soția încă nu lucra, iar asta i-ar fi tras în jos „scoringul" la bancă. Așa că a mers pe la trei-patru bănci, dar toți îi spuneau același lucru, că nu se încadrează la credite în lei (cum îi îndemna guvernatorul BNR pe cetățeni să se împrumute) sau euro. Așa că s-a hotărât să ia un credit în franci elvețieni (CHF), de la Credit Europe Ipotecar IFN (Credit Europe Bank).

Niște oameni extrem de îndatoritori i-au dat șapte mii de euro credit de nevoi personale, ca să aibă de avans și de notar. Dar regulile sunt reguli, apartamentele erau tot mai scumpe, și tânărul tot nu „se încadra". Așa că a primit încă un credit „de nevoi personale", de 21 253 franci elvețieni și unul imobiliar, de 79 698, tot în franci elvețieni.

Să recapitulăm: un tânăr de doar 25 de ani, fără niciun ban economisit, fără bani de avans, măcar ăia cinci la sută cât s-au cerut apoi la Prima Casă, primește șapte mii de euro și peste o sută de mii de franci elvețieni. Omul și-a cumpărat, cu 67 de mii de euro, un apartament de 37 metri pătrați, în Berceni. Nu fără probleme și scandal, soldat cu concedierea ofițerului de credit cu care a lucrat, mai povestește Ion Robu.

Tânărul a apucat să ramburseze aproape 60 de mii de franci elvețieni. Mai datorează băncii, acum, cel puțin 90 de mii de franci. Cam 83 de mii de euro. Numai că un astfel de apartament costă, astăzi, 35 de mii de euro sau circa 38 de mii de franci elvețieni. Mai puțin de jumătate din cât mai are de rambursat către bancă. Asta după ce a plătit nouă ani rate, lună de lună.

În plus, când a luat creditul, plătea o rată de circa 1 200 de lei (60% din salariu) pe lună, acum are de plătit cam 2 600 de lei, mai mult decât dublu. Încă circa 22 de ani. Ar scăpa de credit pe la 55 de ani.

Celălalt debitor decis să dea cheile apartamentului – I.N.C. – a luat împrumutul în decembrie 2007. A primit de la Banca Românească 93 de mii de franci, echivalentul a 53 de mii de euro, pe 35 de ani. El avea bani de avans, unul chiar măricel – 22 de mii de euro. Și-a cumpărat un apartament de două camere, 38 de metri pătrați, în Colentina. Acum, acel apartament mai costă circa 37 de mii de euro.

Lucrurile s-au schimbat, după criză. Veniturile au scăzut. Acum, rata de 1 550 de lei pe lună reprezintă 85-90% din venituri, ceea ce este insuportabil. „Pur și simplu nu poți trăi cu 10-15% din salariu". Așa că, povestește I.N.C., a mers la bancă să ceară conversia sau vreo formă de ajutor.

Instituția a fost amendată de ANPC pentru comisioane abuzive, anul trecut. Dar, spune I.N.C., banca nu i-a returnat niciodată sumele încasate nedatorat. Iarăși, ar putea avea și clientul dreptate, având în vedere că Banca Românească a pierdut un proces cu ANPC, tot pe clauze abuzive, în primă instanță.

I.N.C., căsătorit și tată a doi copii, vede darea în plată ca pe o ieșire din situația fără ieșire în care se află: rata aproape cât salariul. Ca mii de alți clienți într-o astfel de situație, poate că ar accepta să negocieze cu banca orice, conversie la curs istoric, conversie cu discount, reducere de dobândă, scădere din sold a banilor încasați prin clause abuzive.

Nu-i ușor să-ți iei lumea în cap, cu doi copii, și să te muți în chirie, asumându-ți pierderea a peste 50 de mii de euro. Bani cu care acum poți să-ți iei un apartament decent. „Ca să fiu sincer, dacă le voi da casa, îmi asum pierderea, însă cu siguranță nu voi mai dori vreodată să-mi iau o altă casă în rate", își încheie el povestea.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre sărăcie:
Copilăria petrecută în sărăcie are efecte nocive asupra creierului
N-o să-ţi vină să crezi de ce suntem săraci!
Statul român a distrus PFA-urile: un ghid pentru ăia care n-au terminat ASE-ul