Toate motivele pentru care e nasol să fii fotograf în România

Există, în viața fiecărui amator de fotografie, design și alte, ahem, industrii creative , un moment în care trebuie să decidă dacă n-ar fi mai bine să transforme pasiunea în meserie. Să sară în gol, poetic și boem, direct în piscina cu freelanceri, în lumea lucratului în pijamale, a programului propriu – la urma urmei, dacă ai 24 de ore la dispoziție să muncești, cine zice că nu poți să începi ziua cu cinci episoade din Outlander? - și, cel mai important, al posibilității de a arăta degetul mijlociu tuturor proiectelor care nu-ți plac. Pentru că acum ești LIBER.

La început, trebuie să-ți convingi chiar și prietenii că te-ai făcut om serios, și că nu mai ești tipul ăla haios din grup care face tot timpul poze pe care nu le mai trimite niciodată. Așa că îți pui cap la cap un portofoliu, îți faci o pagină de Facebook (te rog, nu încă un Xulescu Photography!), și începi să faci treabă. Iei tot ce prinzi, întâi pe prietenie, apoi pe bani puțini, apoi pe bani din ce în ce mai mulți, până când, într-o zi, îți dai seama că ai ajuns să trăiești din fotografie.

Din păcate, sunt șanse mari să ajungi să ai revelația asta abia după trei-patru ani, la 5 dimineața, după vreo 20 de ore de muncă non-stop la o nuntă, undeva între sarmale și tort, și a douăzecea oară când ai auzit gluma cu „Da îmi scoți burta în Photoshop, da?". De la persoane diferite.

Pentru că, în ciuda filmelor glamorous cu fotografi, a poveștilor de succes de pe fstoppers, a imaginii pe care ți-o creează paginile de Facebook ale multor fotografi pe care îi urmărești și care par să trăiască în fantezia jobului perfect, în România meseria asta e, de fapt, foarte nasoală.

Drumul nu-i foarte complicat. E suficient să îți faci treaba bine, repede, la un preț decent și să te porți ca o ființă umană cu clienții tăi – deci nu pe stilul artistului neînțeles azvârlit de destinul nemilos în groapa joburilor triviale. E greu, e mult de muncă și trebuie să înveți constant, atât de la alții care practică meseria asta, cât și din propriile gafe.

Problema e că, dincolo de pricepere, talent, consecvență și alte chestii de bun simț, esențiale ca să ajungi un freelancer căutat, în România trebuie să faci toate chestiile astea pe un teren minat de mici alte probleme pe care nu ai cum să le ocolești.

Prima chestie pe care o observi în munca ta sisifică de a-ți construi un nume și un business în domeniul ăsta e că toată lumea vrea poze, dar că nimeni nu prea vrea să dea bani pe ele. Potențialii tăi clienți se oferă să îți dea, contra fotografiilor, orice altceva mai puțin ce îți trebuie ca să-ți plătești chiria: produse aleatorii, intrări moca la evenimente și, preferatele mele, creditele și expunerea.

Dacă aș putea să trăiesc din credite, acum aș scrie textul ăsta de pe un iaht, în timp ce un gagiu care seamănă perfect cu Alexader Skarsgard mi-ar preda, la bustul gol, lecții de suedeză, pentru că asta ar fi următoarea destinație în croaziera noastră în jurul lumii.

Și chiar și atunci când jobul vine, totuși, pe bani, banii vin de multe ori atât de greu, încât tinzi să uiți de ei. Asta pentru că statul român permite plata facturilor în termen de până la 60 de zile. Asta înseamnă două luni (două întrețineri, două chirii, două facturi la curent), pentru o lucrare pe care o livrezi, de multe ori, în câteva zile, pentru că absolut toată lumea are nevoie de fotografii super-extra-urgent.

Lunar, ești pus în situația penibilă de a da o mie de telefoane sau mailuri întrebând, ca un cerșetor sau un recuperator – după caz, când ți se face și ție plata totuși, gândindu-te, ca un om cu bună credință, că poate oamenii au și ei probleme și nu vrei să intri cu buldozerul în ei. În situațiile astea, nu poți apela la lege pentru că e complicat. Și te costa.

Așa că, uneori, pur și simplu poți să-ți iei gândul de la bani cu totul. Cel mai amuzant a fost un client care m-a întrebat, pe șleau, de ce mă agit atât pentru „niște mărunțiș", că și așa e o plată mică. M-am gândit că aș putea să folosesc și eu placa asta când mă sună de la firma de internet să mă întrebe de ce n-am plătit abonamentul în valoare de 37 de lei.

„Pai e mărunțiș, oricum, boss, ce te agiți atâta?"

A doua chestie pe care o observi în drumul tău de la fotograf freelancer de ocazie la freelancer full time este faptul că, în mod constant, ești nevoit să-ți justifici cumva propria existență în câmpul muncii.

De ce nu lucrezi la prețuri de dumping – în condițiile în care piața e plină de astfel de exemplare, care nu prea înțelegi cum supraviețuiesc, pentru că lucrează pe sume care n-acoperă nici măcar benzina pentru toate deplasările la joburi (și în caz că-ți dai ochii peste cap, încearcă tu să cari toată ziua 10-15 kile de echipament fotografic cu troleul, îți urez succes).

De ce nu e ok să-și facă pozele pe prietenii, și, în general, de ce meseria ta este ceva mai complicată decât pare, adică de ce fotografia înseamnă muuuult mai mult decât apăsatul pe buton.

Toate chestiile astea vin din același loc: din bugetele mici alocate fotografiei și din lipsa de educație, din cauza căreia clientul efectiv nu distinge, uneori, diferența de calitate între o fotografie făcută de un prieten și una făcută de un profesionist.

La nunți, lumea sparge banii pe sarmale și mărturii inutile, pe care invitații or să le arunce în primul tomberon, dar negociază, uneori, la sânge bugetul foto-video. Ce mare lucru să faci poze, ai sigur un văr cu un DSLR care se poate ocupa.

Lumea o să uite gustul sarmalelor de la nuntă, și că, peste 10-15 ani, toate amintirile de la evenimentul ăla mult-așteptat or să fie pozele, strânse într-un album mișto. Și că, din cauza asta, ai putea să investești într-un fotograf ca lumea, nu într-un mustăcios în sandale cu șosete, care filmează cu o mână, pozează cu alta, și cumva își verifică și feed-ul de Facebook în același timp.

Cel mai complicat este însă atunci când ai un client care dispune de un anumit buget, dar nu prea știe exact ce vrea de el. Am dat odată, pentru o agenție, vreo 20 de cotații de preț pe același proiect. Tot ping-pong-ul ăsta a durat cam trei săptămâni, și chiar când credeam că totul s-a rezolvat, cu câteva zile înainte de shooting, au dat complet totul peste cap și au venit cu o cerință nouă. Și nu înțelegeau de ce nu se mai poate face.

Cu alții bați palma pe o chestie, dar te trezești, on location, că vor cu totul altceva, care nici nu se încadrează în buget, nici măcar nu poate fi făcută tehnic, pentru că n-ai ce-ți trebuie la tine, ai venit pregătit pentru altceva. Uneori, dacă le explici politicos, înțeleg. Alteori te bănuiesc de rea voință. Pur și simplu nu vrei tu să faci treabă.

Și partea tristă e că, cu cât clientul e mai mare, cu atât termenele de plată cresc, cu atât trebuie să dai mai multe cotații până când descâlcești ce vor de fapt și cu atât mai rapid e termenul de predare. Chestia asta te face să mulțumești, uneori, tuturor sfinților pentru un botez de bun simț cu banul jos.

Dacă ar fi doar problemele astea, însă, n-ar fi chiar tragic. Toate se rezolvă, ori cu răbdare și tutun, cu legea în mână, ori, dacă ai noroc, cu o comunicare mai eficientă.

Ce nu se rezolvă, însă, e mica nesimțire, care intuiesc că cea mai nasoală chestie pentru oricine activează în industria serviciilor, indiferent că e fotograf, vânzătoare sau operator call center.  De la vărul Mirel care dansează la nuntă cu cravata pe cap, își aruncă un braț transpirat pe umerii tăi și îți șoptește, în arome de alcool și tutun: „Păpușe, vreau și io o poză cu tine" la rinocerul din clubul unde tragi un party de firmă, care te tot împinge pe la colțuri cu respirația grea și supărată că nu vrei să-i dai numărul tău de telefon.

O să mă opresc aici. Ideea e simplă: chiar dacă e plătit să presteze un anumit serviciu pentru tine, omul din fața ta trebuie tratat cu respect. Atât el, cât și timpul lui. Asta apropo de alea 20 de cotații.

O să mă întrebi de ce mai fac asta, dacă e așa nasol. Păi o fac pentru că, de la un punct încolo, din fericire, începi să îți permiți să-ți selectezi din ce în ce mai drastic clienții. Și începi să anticipezi multe din problemele astea și, din fericire, deja îți permiți să le tai de la rădăcină.

Multe apar în primii ani, pentru că n-ai experiență și nici prin cap nu-ți trece să pui în contract că, la o nuntă care ține până la cinci dimineața, ar trebui să primești ceva de mâncare, pentru că efectiv pici din picioare fără și e cam de neam prost ca băiatul cu pizza să taie ringul de dans și să strice Brașoveanca. Dar după ce ți se întâmplă asta o dată, ții minte.

La fel cum începi să tranșezi foarte clar câte ore de muncă sunt incluse într-o anumită cotație și nu-ți mai e rușine să tragi linie atunci când e cazul. Contractele devin din ce în ce mai explicite, înveți să negociezi fee-urile doar până la un anumit punct, și cum să pui problema atunci când clientul sare calul.

Ce rămâne e o bază de clienți mai mică, dar formată din oameni de bun simț, cu care ai o comunicare bună, care plătesc la timp și care te respectă. Agenții și antreprenori mici, familii simpatice, câțiva designeri mici de haine. Rămân câteva nunți pe an, cupluri cu care chiar simți că vei avea o interacțiune bună și care pun la cale evenimente de bun simț. Mă rog, mai apar chiar și așa tot felul de exemplare ciudate, dar în ansamblu nu-ți mai faci atâția draci.

Deci, da, la sfârșitul zilei, lucrurile nu sunt chiar atât de rele. Experiența îți dă un anumit grad de confort și să te ajută să cerni clienții.

Doar că, până ajungi aici, trebuie să bați drumul spinos de la amator la freelancer full-time, care, din păcate, arată ca trotuarele din București după ce s-a topit zăpada: pline de rahați cărora, oricât de mult te-ai chinui să-i eviți, tot calci în ei până la urmă.