Fotografii care te bagă direct în Matrix și-ți trezesc cele mai negre coșmaruri

Când cel mai vechi proces fotografic disponibil pe scară largă a fost făcut public de către Louis Daguerre în 1839, a provocat destulă agitație. Poetul și criticul de artă Charles Baudelaire a rămas în istorie pentru acuzațiile sale înflăcărate aduse fotografiei, pentru că era realizată cu ajutorul unei mașinării, e o tehnologie sterilă, fără viitor în artele vizuale.

În ciuda protestelor, viteza cu care practica a pătruns în societate și a câștigat teren ca instrument de comunicare a fost exponențială, similară doar cu apariția tiparului cu câteva secole mai devreme. Până în prezent.

180 de ani mai târziu, recepția senzaționalistă a imaginilor obținute cu inteligența artificială pune în mod similar sub semnul întrebării forma renascentistă de creare a imaginilor, valoarea ficționalismului estetic și implicațiile AI pentru artiștii „adevărați”. Este un val de povestitori vizuali care folosesc modele text-to-image pentru a crea lumi onirice hiperrealiste. 

Un asemenea loc este Prospex Park, o suburbie retro-futuristă, undeva în valea neobișnuită creată de directorul de creație Ruper Cresswell. Prezentat într-o serie de portrete pe mai multe capitole, feed-ul animat de Instagram îți prezintă o distribuție de necunoscuți eleganți, în ansambluri monocromatice în stil Gucci, care au parte de trip-ul vieții lor.

„Prospex Park este o scrisoare de iubire adresată celor colorați, excentrici și queer”, spune Rupert. „AI mă eliberează din constrângerile timpului și bugetului de la jobul meu de director de creație și astfel sunt liber să explorez tematici personale, estetici și influențe fără să țin cont de gusturile comerciale.”

Acolo unde fotografia prezentase cândva o nouă oportunitate de a scoate arta din existența sa exclusivistă în imaginația artistului, cu ajutorul inteligenței artificiale, începem să experimentăm asta și mai imersiv. Nuanța artistică a experienței umane se ciocnește cu vasta memorie a mașinăriei și creează ceva mai mare. Printre cei care fac astfel de creații sunt artiștii precum Rupert, a cărui căutare zeloasă a utopiei te introduce în istoriile alternative ale locurilor, spațiilor și oamenilor viitorului. 

„Mi-am dat seama că poate urmăream un canon queer cu imaginile mele”, spune Rupert. „Tradiția persoanelor queer de a-și inventa propria utopie, fie o lume imaginară, fie un loc în care pot trăi în siguranță și autentic, fără conservatorismul din regulile societății. Prospex Park este asta pentru mine.”

„Cu toții avem idei diferite despre cum ar putea arăta utopia, iar AI ne oferă o oportunitate să reflectăm asupra acestor perspective”, spune Sienna O’Rourke, designerul din spatele contului de Instagram Planet Fantastique.

„Fie că e vorba despre un loc hedonist de autoexprimare în care să te abandonezi fără griji, fie o țară a minunilor în care familia și comunitatea stau la bază, totul se rezumă la o evadare frumoasă și acea dorință umană de a căuta ceva dincolo de noi înșine. În epoca postbelică, noțiunea de viitor utopic a dominat cultura pop; gândește-te la The Jetsons sau Star Trek. Trăim în epoca la care fac referire acele seriale, dar societatea noastră e departe de a fi utopică. Odată cu apariția abilităților AI, începem să vedem o fereastră către o lume a posibilităților și de aceea sunt atrasă de aceste povești.”

Ce contribuie la natura captivantă a acestor lumi e perpetuarea unei personalități consistente în spatele obiectivului. În timp ce mașinăriile precum Midjourney și DALL-E necesită o inginerie promptă și un proces curatoriat de creare (de exemplu, să spui programului că nu-ți place forma pălăriei unei femei și apoi să scrii „Aș dori ca ea să aibă o pălărie roz”) pentru a obține o imagine hiperrealistă, ele se bazează și pe arsenalul fertil de referințe vizuale al artiștilor. În timp ce creatorii Prospex Park și Planet Fantastique se inspiră din sci-fi-ul anilor 60 și din cinematografia lui David Lynch, Sy Goldstein, cunoscut pentru contul său de Instagram @sy_the_ai_photo_guy, exprimă imaginația colectivă a fotografiilor de stradă din New York din anii 1980.

Seria în stil Transmetropolitan a lui Sy este infectată cu o doză sănătoasă de amuzament, în care personajele care plutesc într-o mare de computere se întâlnesc cu participanții la convenția Muppet. Aceste personalități, împărtășește el, apar dintr-un spațiu al nostalgiei, păstrează o versiune a orașului pe care toată lumea o recunoaște, dar care nu a existat niciodată. 

Deși este puțin probabil să confunzi o copie înfiorător de convingătoare a lui Kermit cu o persoană reală surprinsă pe străzi în 1980, imaginile artificiale care conțin referințe culturale reale ridică niște semne de întrebare valide în jurul eticii falsurilor estetice, o preocupare de care nu este străin fotograful și artistul AI Luke Nugent.

Reprezentările sale super-specifice ale subculturilor fictive se bazează pe o gamă largă de indicii vizuale, de la puștii din cluburile goth până la seapunks de pe Tumblr. „Intrăm într-o nouă eră a post-adevărului când vine vorba despre consumul de informație vizuală”, spune Luke. „Oamenilor le va fi mai greu să aibă încredere că se uită la ceva autentic sau nu.”

Localizarea adevărului unei imagini este preocuparea noastră principală. Implicațiile șiretlicului imaginilor din epoca AI trimit deja unde de șoc în lumea artei și în societate în general prin imagini generate de computer care câștigă concursuri de artă și apelarea la bias rasial și discriminatoriu.

Conținutul sintetic este folosit pentru a servi agendele politice și pentru a răspândi dezinformarea, iar Forțele Speciale ale SUA au stârnit dezbateri în jurul impactului îngrijorător al inteligenței artificiale asupra conflictelor globale prin investirea în tehnologie deepfake ca să genereze mesaje și să influențeze operațiunile. 

Dar Luke sugerează că oamenii nu ar trebui să se teamă neapărat de artiști precum el și contemporanii săi. „AI rezumă o arie largă de tehnologii și utilizări încât ar trebui să ne îndreptăm atenția către lucruri precum securitatea cibernetică și națională”, continuă artistul. „Nu e ceva pe care-l putem pune înapoi în cutie, ca toate tehnologiile revoluționare, așa că trebuie să îl acceptăm, să îl îmbrățișăm (cu grija adecvată) și să înțelegem cum ne va afecta în moduri care sunt și bune și rele.”

O acuzație care este adesea aruncată acestor artiști este că imaginile lor subestimează valoarea și capacitatea fotografilor adevărați, că exploatează o forță de muncă deja vulnerabilă. Sy sugerează că asta vine dintr-o neînțelegere a modulului în care funcționează AI.

„AI nu poate crea într-un vid”, spune Sienna. „Deși oricine poate crea cu ușurință imagini, tot este nevoie de creativitate și viziune artistică ca să produci ceva cu sens.” Aceste programe sunt doar niște unelte, iar responsabilitatea depinde de comenzile de a face ceva derivat.

„E ca și cum ai da vina pe o chitară pentru un cântec în loc să tragi la răspundere muzicianul pentru că a copiat o piesă”, spune Rupert. Dar întrebarea este: putem să avem încredere în utilizatori să nu încalce aceste reguli nescrise? Într-o moțiune recentă care, fără îndoială, va fi întâmpinată cu critici aprinse, Japonia a declarat că utilizarea seturilor de date pentru antrenarea modelelor AI nu încalcă nicio lege privind drepturile de autor, ceea ce înseamnă că poate colecta în mod liber date disponibile public, fără a fi nevoie de permisiunea proprietarilor de drept.

Atunci cum rămâne cu artiștii a căror operă originală este însușită, deturnată și rebrand-uită? Vor fi descurajați să-și împărtășească cu totul munca?

În cartea sa din 2017, Nonhuman Photography, Joanna Zylinska descrie cum toate formele de fotografie sunt o „practică cyborg”, o privire augmentată care schimbă modul în care percepem imaginile. AI, în multe moduri, este doar o altă extensie a acesteia. „Fotografia în sine permite software-ului AI de creare a imaginii să se inspire dintr-o paletă aparent nelimitată de subiecți și oferă acestui nou mediu o abilitate unică și incitantă de a cita și combina tot felul de idei vizuale istorice și culturale pentru a prezenta noi lumi imaginare”, spune Luke. 

Există un tăiș în „fotografia” AI care coagulează modul familiar, atât de creare a imaginilor, cât și de împărtășire, cu bucurie și experimentare. Printr-o editare meticuloasă și o direcție artistică, acești povestitori prezintă lumi noi și imaginare în care să ne scufundăm. 

„Imaginile AI nu sunt un singur lucru”, concluzionează Sy. „Sunt amuzante, sunt întunecate, te pun pe gânduri, sunt ieftine, sunt șmechere, originale, neoriginale. La fel ca fotografiile reale și picturile și orice altă formă de artă. Totul se rezumă la cum le folosești și chiar sper că vor extinde modul în care privim și experimentăm arta și fotografia.”