Fotograful român care explorează sexualitatea prin băi chimice

Emanuel Floriș – cunoscut și ca Frank Neze – este un copil al 90ilor și seria de fotografii „Analogue Love” pe care ți-o propun acum spre vizionare te ia și pe tine de mână și te duce până în lumea aia de dinainte de noul mileniu, dar cu teme la fel de importante indiferent de perioada în care trăiești. 

Conceptul seriei e citatul lui Al Pacino din The Devil’s Advocate în care spune: „Look, but don’t touch. Touch, but don’t taste. Taste, but don’t swallow”. E astfel o serie de restricții și o constantă negociere a limitelor dintre fotograf și model, dar și a limitelor personale. Văd relația dintre model-fotograf ca fiind una de egalitate. Chiar dacă direcția e propusă de mine, am nevoie de feedback-ul modelului. Este, practic, a treia lege a mișcării lui Newton.

Când mă pregătesc de un proiect am câteva idei conturate pe care le folosesc drept punct de pornire și sunt urmate de aportul modelului. Cum a ajuns însă seria să arate așa cum o vezi aici? Ei bine, după ce-am consumat câteva cartușe de Polaroid, am ajuns în punctul în care am avut dubluri, cadre ratate și n-am știut exact ce să fac cu ele. N-aș fi vrut să le arunc, dar nici să le păstrez, așa că m-am gândit că pot să le transform. 

În funcție de câți ani ai, e o chestiune care trebuie menționată: pe analog ai mult mai puțin control decât pe digital. Și, de multe ori, nu știi ce-ți iese. M-a fascinat acest proces. Găsesc lipsa controlului revigorantă chiar dacă uneori rezultă într-o a doua expunere. Până și degradarea fotografiei în timp, culorile care se schimbă sau lipsa clarității totale – toate astea nu fac decât să-i ofere și mai mult caracter. Momentul de după expunere, în care aștept să văd primele forme care se developează în timp real, rămâne magic – a childlike state.

Fotografia analog, ca întreg, a „pierdut” în fața digitalului, dar, din fericire, n-a dispărut. Reinventarea rețetei chimice pentru developarea polaroidelor a adus un val de persoane entuziasmate și dornice să testeze un mediu care le-ar fi fost complet străin. Mă bucur să văd că lumea se familiarizează cu fotografia instantanee. Asta o ține „în viață”.

Știi ce-i interesant? Azi, cam toată lumea are acces la o camera, care-i deja pe telefon, capabilă să fotografieze instant. Și asta fost ce și-a dorit și Edwin H. Land când a inventat Polaroidul. Personal însă o lungă perioada de timp n-am știut de existența Polaroidului. Abia când am văzut Memento, prin 2006, am înțeles despre ce e vorba. Doi ani mai târziu, compania Polaroid a anunțat că încetează producția de filme instant. Apoi, în 2018, am auzit de „Impossible Project” (nume care a fost schimbat, mai târziu, în Polaroid Originals), am sărit pe eBay, am cumpărat o cameră de plastic și patru filme și așa am început să fotografiez așa – din curiozitate.

Ideea seriei mi-a venit în timp ce experimentam cu tot felul de băi chimice, unele dintre ele extrem de periculoase. Procesul a fost însă  mai mult intuitiv, în special la început, ghidat doar de reacțiile Polaroidului în diverse soluții – o formă de alchimie. Și o mențiune: am observat că folosesc aparatele instantanee pentru teme personale și camera digitală pentru rezultate comerciale.